SE MĂRITĂ PENELOPA? sau CE-AM PĂŢIT CU PENELOPA

SE MĂRITĂ PENELOPA?

sau

CE-AM PĂŢIT CU PENELOPA




comedie amară
în două acte, cu prolog şi epilog





PERSONAJELE:


ULISE, căpitan de cursă lungă;

PENELOPA, tânăra lui soţie;

ERRATA, judecătoare, mama Penelopei;

ARISTOS, tatăl Penelopei, profesor;

HIEROFANTUS, ofiţer de marină, prietenul lui Ulise;

CALIOPE, soţia unui marinar, vecina Penelopei;

ADVOCATUS EXCENTRICUS;

ZEIŢA JUSTIŢIEI.







PROLOG



(În faţa cortinei îşi face apariţia un bărbat elegant îmbrăcat într-un costum de ofiţer de marină.)



BĂRBATUL: Bună seara, dragi spectatori. Numele meu este Ulise, prenumele tot Ulise, dar n-am să vă povestesc de două ori ce-am păţit cu Penelopa, ci numai o dată. De aceea, vă invit pe vasul meu într-o călătorie imaginară spre Ithaka. Spre Ithaka mea, dar nădăjduiesc că şi spre Ithaka fiecăruia dintre Dumneavoastră. Sunt Ulise cel vechi al lui Homer, dar sunt şi Ulise cel nou, care se va naşte cu fiecare replică în mintea Dumneavoastră, imediat ce va bate gongul acestui spectacol. Sunt un om nici mai bun, nici mai rău decât alţii şi care vă încredinţează chiar Dumneavoastră marele rol de a mă preschimba într-un personaj, pentru că fiecare spectator care mă priveşte acum este un Homer. Nu un Homer lipsit de darul vederii, ci un Homer cu ochii larg deschişi pentru a vedea ce se întâmplă de-acum încolo pe această scenă… Vă mulţumesc.




(Se înclină cu respect şi se retrage.)









ACTUL I
TABLOUL 1

(Interior mobilat cu destulă simplitate, dar cu gust şi oarecare extravaganţă fantezistă, de tineri căsătoriţi. Reţine atenţia, în primul rând, o corăbioară cu pânze, aşezată pe masă în centrul camerei. Ulise este un bărbat tânăr încă, îmbrăcat într-un alb şi elegant costum de ofiţer de marină şi care se plimbă nerăbdător prin cameră. Pare a aştepta pe cineva şi se uită, din când în când, la ceasul de pe mână. Se aude soneria de la uşă).


ULISE (repezindu-se să deschidă): În sfârşit, soseşte a mea Penelopă de la piaţă”.

(Îşi face însă apariţia Hierofantus, îmbrăcat într-un costum bleu-marin închis şi care contrastează cu cel al lui Ulise).

HIEROFANTUS (ridicând mâinile a salut): Bună ziua, prietene!
ULISE: Tu eşti?

(Cei doi prieteni se îmbrăţişează).

HIEROFANTUS: Dar ce-i cu mutra asta dezamăgită, căpitane?
Se vede treaba că aşteptai pe altcineva. Nu-i aşa?
ULISE: Pe cine poate să aştepte un căpitan de cursă lungă care răspunde la numele de Ulise?
HIEROFFANTUS: Pe Penelopa, bineînţeles.
ULISE (uitându-se iar la ceas): Şi această Penelopă nu mai soseşte de la piaţă.
HIEROFANTUS: Când trimiţi o femeie la piaţă, este ca şi cum ai trimite pe un căpitan de vas într-o cursă lungă. Nu prea ştii când se va întoarce.
ULISE: Te rog să iei loc. Bei ceva?
HIEROFANTUS: Nu mă pot aşeza şi nici vorbă să beau când văd pe bătrânul meu prieten atât de neliniştit. Dă-mi voie, căpitane, ca în poziţie de drepţi să suport şi eu o părticică din angoasa care te frământă.
ULISE: De unde ştii tu că sunt neliniştit? Şi angoasat?
HIEROFANTUS: Am trecut şi eu prin asemenea stări înainte de plecarea în cursă lungă.
ULISE (preocupat): Şi ţine mult starea asta?
HIEROFANTUS: Ţine până în clipa în care ai pus piciorul pe vas. Pentru un căpitan de cursă lungă, neastâmpărul mării oferă mai multă linişte şi siguranţă decât tăcerea de mormânt a uscatului.

(Ia corăbioara de pe masă şi o întoarce cu prova spre pieptul său.)

ULISE: Ce faci? Parcă ai vrea să-ţi înfigi un cuţit în inimă.
La ce te gândeşti?
HIEROFANTUS: Cât de mult mi-aş dori să prind şi eu o cursă lungă ca tine.
ULISE: De câţiva ani buni de zile s-au mai rărit cursele lungi. Scumpa noastră ţărişoară, neavând linişte şi destulă stabilitate în interior, nu-şi mai permite luxul să-şi trimită ambasadorii cu chipie la marginile pământului. Oamenii de pe uscat preferă să lupte pentru putere şi pentru avere, nu-I mai interesează marea. Decât eventual, în concediu. Înainte vreme, ce flotă puternică avea ţara asta! Acum au mai rămas o duzină de vase. De duzină. Iată, de ce, trebuie să-ţi aştepţi rândul la o cursă lungă, dragă prietene.
HIEROFANTUS (trist de-a dreptul): Sper să mai prind măcar o cursă lungă înainte ca ultimele noastre vase să se preschimbe într-un morman de fiare vechi.
ULISE: După ce mă voi întoarce eu, vei pleca tu în cursă lungă.
HIEROFANTUS: Crezi asta?
ULISE: Da, cred.
HIEROFANTUS: Atunci, pot să mă aşez. Mi-a mai venit inima la loc.

(Se aşează pe o canapea.)

ULISE: Acum, poţi să bei ceva?
HIEROFANTUS: Da.
ULISE: Pot să te servesc cu un wisky?
HIEROFANTUS: Mă răsfeţi de-a dreptul. Bei şi tu?
ULISE: Înainte de plecarea în cursă nu pun pic de alcool în gura mea.
HIEROFANTUS: Aşa şi trebuie.

(Ulise îl serveşte pe musafir.)

ULISE: La întoarcere am să-ţi aduc o sticlă întreagă.
HIEROFANTUS (ridicând paharul): Beau pentru tine şi pentru toţi căpitanii de cursă lungă din lume.
ULISE: Sunt mandatat de toţi să-ţi mulţumesc pentru acest laconic toast.
(Hierofantus goleşte paharul dintr-o înghiţitură).

HIEROFANTUS: Aş vrea să te întreb ceva. Mai… scrii?
ULISE (se vede că e atins în punctul sensibil): Asemenea întrebări nu se prea pun. Acest cuvânt “mai” ar indica faptul că m-aş fi lăsat de scris. În realitate, scriu unde şi când nici nu te poţi gândi. Acum am început să scriu un sonet.
HIEROFANTUS: Ce fericit trebuie să fii, bunul meu prieten. Nu te-a părăsit nicicând inspiraţia, pleci şi în cursă lungă, pe deasupra ai şi o soţie atât de frumoasă. De care eram odată îndrăgostiţi amândoi. Dar ea te-a ales pe tine. Pentru că i-ai scris o poezie lungă şi emoţionantă. Poemul acela a înclinat talgerul balanţei în favoarea ta.

(după o tăcere.)
Dar acum te întreb: nu ţi-e frică să o laşi aici, singură, în preajma mea?
ULISE: NU.
HIEROFANTUS: De ce?
ULISE: În primul rând, dar parcă deloc întâmplător, pe soţia mea o cheamă Penelopa, după cum ştii şi tu. Un nume predestinat de Homer şi de zeii Olimpului şi de bunul Dumnezeu pentru o femeie mult-prea-credincioasă. Îngrozitor de fidelă. Din numele ei, după căsătoria noastră, ea şi-a făurit un stindard.
HIEROFANTUS: Crezi tu asta?
ULISE: Bineînţeles. Prima dată am crezut că e un simplu nume, ca oricare altul. Dar nu e deloc aşa. Soţia mea merită nu ele pe care, întâmplător, i l-au dat părinţii ei.
Poezia aceea pe care i-am dedicat-o din suflet încă nu s-a preschimbat în proză. Mă iubeşte atât de mult, încât dragostea ei a ajuns în stare sublimă de adoraţie.
HIEROFANTUS: Te iubeşte pentru că eşti tânăr, pentru că sunteţi la începutul căsătoriei voastre, pentru că îi stai mereu în preajmă. Dar dacă lipseşti de acasă pentru mai multă vreme?
ULISE (râzând): Prietene, acum joci rolul diavolului care ispiteşte pe Mântuitorul nostru Iisus în pustia Galileii. Atunci miza era o lume întreagă şi sufletele pământenilor, acum miza este soţia mea Penelopa.
HIEROFANTUS: Ei, doar nu crezi că am vorbit serios? Tu nu mai ştii de glumă?
ULISE (ritos şi sigur): Pun pariu că soţia mea îmi va fi credincioasă pe tot timpul cât voi fi plecat pe mare. Nu mă tem de nimeni, nici măcar de tine, bunul meu prieten.
HIEROFANTUS (acum speriat de-a binelea): Revino-ţi în fire, Ulise!
ULISE (acelaşi ton): Ai voie să-i faci curte, ba chiar îţi dau permisiunea să-i prezinţi bărbaţi suficient de interesanţi, bogaţi, frumoşi, ori inteligenţi care să fie în stare să o mişte cât de puţin. Accepţi pariul acesta, Hierofantus?
HIEROFANTUS: Prietene, tu nu mai ştii de glumă?
ULISE (calm): Nu e o glumă. E o încercare. Încercăm dragostea unei femei. Vrei să baţi palma?

(Îi întinde mâna.)

HIEROFANTUS (răsuflând adânc): Da. Dacă aş refuza, te-ai supăra cumplit chiar înainte de a pleca în cursă lungă.

(Îi strânge mâna întinsă.)
Acum, zarurile dragostei Penelopei au fost aruncate.
ULISE: Aşa te vreau, prietene. Nimeni nu va şti, în afară de noi doi, de pariul acesta.

(Se aude un râset cristalin în culise şi cei doi încremenesc ca nişte răufăcători prinşi asupra faptului; amândoi se reped, în acelaşi timp, spre uşă pentru a deschide.)

PENELOPA (intrând încărcată cu bagaje şi plase de cumpărături): Vă rog, ajutaţi-mă!
HIEROFANTUS (reuşeşte, primul, să-i ia bagajele): Îndată, scumpa mea!
ULISE (surprins, pe moment): Stai, încă nu ţi-am dat voie, prietene, să fii atât de drăguţ cu Penelopa.
HIEROFANTUS (se opreşte): Încă nu?
ULISE: Ai puţintică răbdare.

(Ulise, niţel ultragiat în autoritatea sa de stăpân se duce ţanţoş şi mândru spre Penelopa să o descarce de atâtea bagaje, în timp ce prietenul său se lamentează şi îşi frânge mâinile.)

HIEROFANTUS: Dă-mi voie ca, măcar de o plasă de cumpărături, sa o uşurez pe Penelopa.
ULISE (crud): Nici vorbă. Pentru că vei avea tot timpul după plecarea mea.
PENELOPA: Ce tot trăncăniţi voi doi?
ULISE (ceremonios, o duce pe Penelopa în faţa lui Hierofantus): Dragul meu prieten, înainte de plecare, vreau să ţi-o prezint pe Penelopa. Este un personaj imaginar, dar şi cât se poate de real, este o punte arcuită de la vis la realitate. Când vei visa prea mult, ea te va trezi uşurel la realitate ca să nu te sperii prea brusc, iar când vei vedea viaţa asta prea în negru de fum, ea îţi va aduce în suflet un alb abur de poezie. Nu degeaba, Penelopa mea este studentă la filologie.
PENELOPA (acum uşurată de atâtea bagaje, reuşeşte să se aşeze): Explicaţi-mi ce se întâmplă aici?
ULISE: Dacă n-ai fi întârziat atât, nu s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce s-a întâmplat. Dar când trimiţi o femeie la piaţă…
HIEROFANTUS: … este ca şi cum ai trimite un căpitan de vas într-o cursă lungă…
ULISE: nu ştii când se mai întoarce.

(Încep să râdă amândoi bine dispuşi.)

PENELOPA: Hierofantus, azi dimineaţă ai reuşit să mă faci geloasă foc.
HIEROFANTUS: De ce?
PENELOPA: Ghiduşule, nu mai face pe nevinovatul şi pe celibatarul misogin.
HIEROFANTUS: Eu?!?
PENELOPA: Te-am văzut braţ la braţ cu o femeie foarte frumoasă.
HIEROFANTUS: A, era soră-mea.
PENELOPA: Sora ta?
HIEROFANTUS: Nu ţi-am spus că am o soră?
PENELOPA: Nu semăna cu tine.
HIEROFANTUS: Era o soră vitregă.
PENELOPA: Vitregă, vitregă?
HIEROFANTUS: Vitregă de tot. Îşi aduce aminte de mine doar când are nevoie de bani.
PENELOPA: Aha, acum m-am dumirit.
HIEROFANTUS: Ce ai în păr, Penelopa?
PENELOPA: Am o floricică roşie pe care mi-a dăruit-o un vânzător de flori în piaţă.

(Mângâie floarea şi face în faţa lor o piruetă graţioasă.)
Sunt frumoasă?
HIEROFANTUS: Eşti ca în clipa în care te-am cunoscut noi pe tine. Iar floarea pe care o porţi în păr seamănă foarte mult cu o inimă ucisă. Dar lumea nu ştie asta.
PENELOPA (se apropie şi îl mângâie uşor pe Hierofantus): Este doar o floricică. Şi nu o inimă ucisă. Să ştii asta.
ULISE (spre spectatori): Cred că m-am cam pripit cu pariul meu nenorocit. Penelopa, Penelopa, nu zic, dar tot muiere e la urma urmei.

(Tuşeşte spre a fi băgat şi el în seamă.)

ULISE: Şi ce ai cumpărat de la piaţă pentru lupul cel rău, Scufiţă Roşie?
PENELOPA (surprinsă): Pentru ce lup?
ULISE: Pentru lupul tău de mare.
PENELOPA: A, am cumpărat mere, portocale, lămâi, măsline, pere, prune, şi pepene. Ţi-aş fi cumpărat o tonă de citrice, dacă mi-ai mai fi dat bani.
ULISE: Pentru ce atâtea citrice?
PENELOPA (dezvelindu-i cu drăgălăşenie buzele): Să nu te îmbolnăveşti de scorbut, lupule. Ţi-ar cădea dinţii şi nu ai mai putea-o sfâşia pe Scufiţa ta. Cum ar arăta un lup de mare ştirb?
HIEROFANTUS: Ca un câine comunitar. Din Bucureşti.
ULISE: Sunt bucuros că eşti atât de bine dispusă acum când plec.
Altădată plângeai de mama focului.

(O priveşte cu intensitate.)
Nu cumva ai ascultat la uşă înainte de a intra?
PENELOPA: Ce să ascult?
ULISE: Ce am discutat eu şi prietenul meu.
PENELOPA (îl ia de braţ pe Hierofantus): Şi prietenul meu. Al meu nu e, ci numai al tău?
ULISE (spre sală): Hotărât lucru, nu am luat o hotărâre înţeleaptă. Să fi ascultat Penelopa la uşă tot ce am discutat noi? Pe nimeni şi nimic nu mai poţi fi sigur pe lumea asta.

(Tuşeşte spre a atrage atenţia iar asupra sa.)
Dragii mei, eu îmi aduc valiza.

(Iese şi revine imediat, târând pe rotile o valiză uriaşă pe care Penelopa o deschide ca să îndese în ea fructele.)

PENELOPA: Ce grea e valiza ta, scumpul meu soţ Ulise.
ULISE: Da. E grea ca viaţa marinarilor care-şi lasă soţiile singure.
PENELOPA: Dacă ar fi aşa, atunci valiza ta ar trebui să fie foarte uşoară. Pentru că nu sunt singură.
ULISE, HIEROFANTUS (amândoi, într-un singur glas, îngroziţi): Nu?!?
PENELOPA: Bineînţeles că nu. (Se uită la ceasul de pe mână.)Şi vă previn pe amândoi că dacă o femeie mai aşteaptă câteodată un bărbat, un vas nu aşteaptă nici o clipă mai mult pe căpitanul său de cursă lungă.

(Cei doi ies, cărând uriaşa valiză.)


TABLOUL 2

(Acelaşi decor. Penelopa stă la o masă încărcată de caiete studenţeşti mari, cursuri, manuale, dicţionare şi cărţi. Pe o margine se vede corăbioara cu pânze. Caliope, vecina ei de apartament, croşetează.)

PENELOPA: Ai obosit. Vrei o cafea?
CALIOPE: Să n-o faci prea tare. Şi aşa adorm destul de greu.
PENELOPA (preparând cafeaua): Nu te mai gândi atât la bărbatul tău. Este pe acelaşi vas cu Ulise al meu şi este în siguranţă. Ulise e un căpitan experimentat.
CALIOPE (abia îndrăznind): Cum l-ai cunoscut tu pe bărbatul tău?
PENELOPA (uimită): Nu ţi-am spus?
CALIOPE: Nu.
PENELOPA: Nu m-ai mai întrebat până acum. Eşti o femeie sfioasă.
CALIOPE: Nu mă bag în viaţa nimănui. Numai că acum am rămas singure. Fără bărbaţi. Ei sunt departe. Dar aş vrea acum tare mult să-mi spui cu l-ai cunoscut pe Ulise.
PENELOPA: Mi se pare o poveste foarte lungă.

(O serveşte pe Caliope cu o ceaşcă de cafea.)
Am făcut o excursie în grup organizat cu colegele de facultate. Eram în anul întâi. Eu, până atunci, nu mai văzusem marea… Şi când am zărit întinderea de apă am simţit şi eu cum mi se revarsă sufletul în mare… Cum se revarsă un pârău…
M-am simţit atât de mică, de neînsemnată faţă de minunile lui Dumnezeu… Şi, în acelaşi timp, am simţit un fel de linişte ciudată, cotropitoare, nu mai aveam nici o grijă… Îmi auzeam inima bătând… Am plâns, pe ascuns, de emoţie, fără să mă vadă colegele. Am făcut, pe urmă, o călătorie cu vaporul de-a lungul litoralului. Uscatul se zărea undeva departe ca o geană udată de lacrimile mării…
CALIOPE: Şi?
PENELOPA (simplu): M-am îndrăgostit, la prima vedere, de căpitanul care stătea la timonă. Tu crezi în dragostea la prima vedere? Ea există, să ştii, francezii îi spun “coup de foudre”, iar nemţii “eine Liebe auf dem ersten Blick”… De-altminteri, nu trebuie să te miri că mi s-au aprins călcâiele. Jumătate dintre colege erau leşinate după el.
CALIOPE: Ulise este frumos ca un zeu.
PENELOPA: Eu am auzit, nu ştiu dacă e adevărat, că foarte mulţi oameni se îndrăgostesc la mare…
CALIOPE: Asta am auzit şi eu. Oare din ce cauză?
PENELOPA: Poate că marea este altarul lui Dumnezeu în faţa căruia sunt chemate sufletele neprihănite.
Atunci am vrut să vorbesc omului de care mă îndrăgostisem despre emoţiile care mă năpădesc când îl văd. Nu am reuşit acest lucru. A doua zi urma să ne întoarcem îndărăt. Mă durea ca o rană vie gândul reîntoarcerii acasă, la facultate, la cursuri, la seminarii…

(oftează)
Din pricina viselor ajungem să urâm realitatea, asta-i.
CALIOPE: Te-ai mai gândit la el după ce te-ai întors acasă?
PENELOPA: Da. I-am schiţat portretul şi l-am ascuns sub saltea să nu ştie mama.
Celelalte colege ale mele l-au uitat pe căpitanul misterios. Şi-au reluat vechile prietenii sau au căutat altele noi. Multe pomeneau deja de măritiş. Eu am continuat să rămân şi la facultate doar o liceeancă întârziată. Nu eram deloc obişnuită cu băieţii, îmi păreau agresivi, superficiali şi, uneori, vulgari. La noi, la filologie, erau doar nişte amărâţi care beau mult şi pretindeau că sunt poeţi geniali şi neînţeleşi.
CALIOPE: Şi nu aveai nici un prieten?
PENELOPA: Nu. După sosirea mea de la mare, mama a simţit că nu sunt în apele mele. M-a întrebat ce e cu mine, dacă mi s-a întâmplat ceva. “N-am nimic”, am minţit eu, dar mama a ghicit totul. Totul. A reuşit să mă izoleze de băieţii de vârsta mea. Ca şi cum n-ar exista. M-a cărat la sindrofii unde să văd că mai există şi alţi bărbaţi pe lumea asta: patroni, doctori, avocaţi, profesori, chiar diplomaţi şi oameni politici. Încet, încet, mama îmi insinua ideea că există numai această lume a bărbaţilor importanţi, singura care conta pentru ea, pe lumea asta. Iar eu trebuia să aleg cea mai verde dintre aceste uscături şi să mă declar mulţumită. Asta a fost tactica şi strategia ei.
CALIOPE: Şi care a fost cea mai verde dintre uscăturile astea?
PENELOPA: Au fost două uscături mai verzi, ca să zic aşa. Un om fără scrupule, fără inimă, care schimba partidul politic tot la patru ani, mincinos fără pereche şi, totuşi, parlamentar etern. Îmi promitea să mă ducă peste hotare în calitate de soţie de parlamentar, dar şi de traducătoare oficială. Să traduc perfidiile politicianiste fără frontiere… Am refuzat această postură.
CALIOPE: Şi cea de-a doua uscătură?
PENELOPA: A fost un doctor chirurg. Harnic, bogat şi celebru şi cu 20 de ani mai în vârstă decât mine. Era foarte morocănos şi nu avea alt subiect de discuţie decât operaţiile lui şi despre cât câştigă şi despre câte servitoare să angajeze în vila lui după căsătorie astfel încât eu să nu pun mâna pe nimic. Decât să traduc articole de specialitate medicală din reviste străine.

(Râde cu tristeţe.)
Curtezanul meu bătrâior mă ducea la cursuri cu Mercedes-ul său ultimul tip şi câteva colege de-ale mele crăpau de invidie. Proastele… Dac-ar fi ştiut ele ce este în sufletul meu…
(Rămâne o clipă tăcută.)
Apoi s-a întâmplat catastrofa…
CALIOPE: Spune.
PENELOPA: Înainte de cununia civilă am fugit de acasă. Aşa m-am răzbunat pentru toată sclavia pe care o îndurasem până atunci. A fost un scandal imens în oraş şi a ţinut prima pagină a ziarelor din judeţ. Închipuie-ţi că mirele dezonorat a încercat să se sinucidă cu pastile, iar tatăl meu a suferit un pre-infarct. Mama mea, fiind judecătoare m-a dat într-un fel de urmărire generală pe întreaga ţară ca pe un infractor deosebit de periculos. Tu ştii ce bine e?
CALIOPE: Ce? Să fii un infractor?
PENELOPA: Nu. Să fii liberă, să fugi dintr-o lume invadată de prejudecăţi grosolan materialiste, de uneltiri mărunte, de intrigi zilnice, de invidie, de egoism, de făţărnicie, să fugi de oamenii cu două feţe. Şi eu am fugit. Cât m-au ţinut picioarele. Nu m-am uitat o clipă îndărăt. Nu mi-am mai întors faţa spre infernul din care am fugit fără nici un regret…
CALIOPE (admirativă): Nu toţi pot să facă ceea ce ai făcut tu.
PENELOPA: Ba da. Orice fată de ispravă care l-ar fi cunoscut pe Ulise ar fi făcut la fel. Am venit aici în portul unde am întâlnit marea albastră şi marea mea iubire. Singură şi săracă, neajutorată de nimeni. Mi-am găsit cu destulă greutate un post de suplinitoare la o şcoală generală şi am stat în chirie la o femeie de treabă.
CALIOPE: El ştia ceva?
PENELOPA: Nu. Până când într-o zi ne-am întâlnit iar pe vaporul de croazieră. Eram translator pentru un grup de turişti francezi. Când mult-visatul meu căpitan a intrat în vorbă cu mine, am început să mă bâlbâi. Apoi el a solicitat mereu să fiu translator pentru grupurile de turişti care se îmbarcau pe vasul pe care-l conducea.
(Tainică.)
Nu a mai fost nevoie să fiu translator şi pentru sentimentele mele. A înţeles totul. Iar dragostei mele năvalnice, de neostoit a început să-i răspundă tot cu dragostea pe care o aşteptam de la el.
CALIOPE: Şi mama ta?
PENELOPA: După ce a aflat prin serviciile poliţiei unde sunt a întreprins o expediţie de pedeapsă împotriva mea. Voia să mă ducă aproape cu forţa acasă. Dar nu a reuşit. Când iubeşti, nimeni nu poate să te învingă. Mama s-a dat bătută. S-a retras în micul nostru oraş unde să-şi lingă rănile.
După o vreme a început să-mi scrie că a reuşit să-mi aranjeze un post mai bun. Era o capcană.
Am reuşit, astfel, să rezist atacurilor pornite din propria mea familie.
CALIOPE: Dar eşti singura fiică a mamei tale, nu?
PENELOPA: Dar, dar să ştii că în viaţa fiecărei fete există un moment crucial în care dragostea maternă este învinsă de dragostea faţă de un bărbat. Din clipa aceea fata mamei devine femeia bărbatului. Asta s-a întâmplat şi cu mine.
CALIOPE: Când te gândeşti cum bărbaţii noştri luptă cu valurile, cu furtunile, cu depărtarea de ţară şi nu vă decât apă, apă la nesfârşit, te cuprinde mila…
PENELOPA: Dacă nu am fi acum împreună, singurătatea asta amară ne-ar ucide pe amândouă.
CALIOPE (chinuită): Penelopa, să ştii că uneori nu pot să nu mă gândesc la ceva…
PENELOPA: La ce, draga mea?
CALIOPE: Mi-e tare greu să încep…
PENELOPA: Îndrăzneşte.
CALIOPE: Bărbaţii noştri nu sunt doar mereu pe apă. Din când în când ei debarcă în porturi…
PENELOPA: Şi?
CALIOPE: Nu se duc oare pe la femei? În fiecare port al lumii sunt prostituate.
PENELOPA (încurcată): Nu te mai gândi la asta, Caliope.
CALIOPE (cu ochii într-un punct fix): Oare nu-şi uită ei Penelopele lor credincioase de acasă în braţele altor femei străine? Ce zici tu de asta?
PENELOPA (răsuflă adânc): Nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
CALIOPE: Soarta noastră, a nevestelor de marinari este ca şi a peştilor care se zbat într-una pe uscat: numai fluxul mării ne mântuie.
Fluxul binecuvântat care ne aduce bărbaţii acasă.
PENELOPA: Fiecare om alege singur pentru ce să trăiască şi pentru cine să sufere. Nu trebuie să ne plângem într-una că suntem neveste de marinari. Noi am vrut asta.
CALIOPE: Asta aşa e, scumpa mea.

(Se ridică şi îşi ia ghemul şi acele cu ea.)
Eu urc la mine sus. Noapte bună, Penelopa.
PENELOPA (o îmbrăţişează): Noapte bună, Caliope.

(După ce Caliope a ieşit, Penelopa se pregăteşte de culcare. Stinge lumina. Trec câteva momente. Se aude ţârâitul telefonului. Penelopa aprinde lumina, ridică receptorul din furcă.)

Da, eu sunt. Nu mă deranjezi, tocmai acum a plecat vecina mea cu care am stat până acum de vorbă.
(Ascultă cu încordare; devine foarte atentă.)
Hierofantus, vorbeşte mai tare, nu te aud. Să vin la căpitănia portului? E ceva urgent? Da, da, vin imediat!

(Trânteşte receptorul în furcă, se îmbracă grăbit şi iese, aruncându-şi o pelerină pe umeri. Se stinge lumina.)


TABLOUL 3

(Atmosferă febrilă la căpitănia portului. Telefoanele sună unele după altele, teleimprimatoarele bat harnice darabana, aparatele morse ţăcăne. Hierofantus este cu casca pe urechi, atent la semnale şi notează ceva pe o coală de hârtie aflată pe masă în faţa lui. E în obişnuitul lui costum bleu-marin închis. Penelopa se îndreaptă val-vârtej spre el.)

PENELOPA (scoţându-şi pelerina): Ce s-a întâmplat, Hierofantus?
HIEROFANTUS: Au pornit de mai bine de o săptămână din portul Santander şi s-au îndreptat spre ţară. Vasul a suferit însă nişe avarii.
PENELOPA (speriată): Cum?
HIEROFANTUS: Am obţinut legătura radio acum un ceas când au trecut prin strâmtoarea Gibraltar şi iar s-a întrerupt. Din cauza furtunii.

(Răsuceşte nişte butoane care rămân însă neputincioase.)

PENELOPA: Şi cu cine ai vorbit?
HIEROFANTUS: Cu secundul vasului.
PENELOPA: Cum, cu secundul? Şi Ulise?
HIEROFANTUS: Asta mi s-a părut şi mie foarte ciudat. De ce nu a răspuns Ulise.
PENELOPA (frângându-şi mâinile): Poate e bolnav.
HIEROFANTUS: Sau poate… s-a îmbătat.
PENELOPA: Nu-i adevărat, Ulise nu bea.
HIEROFANTUS (începe să râdă): Îl cunoşti tu mai bine pe Ulise decât îl cunosc eu?
PENELOPA (uluită): Ce se întâmplă cu tine, Hierofantus? Niciodată nu mi-ai vorbit în acest fel.
HIEROFANTUS: Tu îl cunoşti pe Ulise de un an şi ceva, pe când eu îl cunosc de douăzeci de ani.
Nu ţi-am spus-o cu răutate că Ulise bea. Când marinarii trec din Atlanticul afurisit în Mediterana, mulţi dintre ei beau de bucurie. Parcă n-am făcut-o şi eu…
PENELOPA: Ulise nu mi-a mărturisit că bea.
HIEROFANTUS: Nu fi îngrijorată. La marinari nu este o ruşine. Marea este afurisită. La blană de lup trebuie colţi de câine.
PENELOPA: Şi tu nu bei, Hierofantus?
HIEROFANTUS: Nu. Dar când voi fi iar un lup de mare cum am mai fost, am să beau negreşit. Ca să respect tradiţia. Acum sunt doar o găină de uscat. Mă scald ca găinile în colbul uliţei.
PENELOPA: N-am ştiut că suferi atât de mult că nu ai plecat în cursă lungă.
HIEROFANTUS: Nu. A plecat Ulise. Dar eu am fost acela care l-am ţinut pe lupul de mare sub aripa mea. Dar după aceea ai venit tu şi l-ai ascuns sub aripa ta.
PENELOPA: N-am ştiut că protejatul tău bea. De când bea Ulise, Hierofantus?
HIEROFANTUS: N-am să-ţi răspund la această întrebare.
PENELOPA: Crezi că-i faci un bine dacă-i ascunzi defectele?
HIEROFANTUS (se frământă): Nimeni nu-i perfect pe lumea asta.
PENELOPA: Deci, nici Ulise al meu.
HIEROFANTUS: A început să bea imediat după ce te-a cunoscut pe tine.
PENELOPA (uluită): Cum?
HIEROFANTUS (pleacă fruntea): A început să bea şi m-am luat şi eu după el. Din solidaritate masculină. Ne-am îmbătat de multe ori împreună ca să ne rupem zăgazurile sufletelor. Stăteam trişti la câte o masă din cea mai ascunsă crâşmă din port şi nu scoteam minute în şir nici o vorbă. Nu îndrăzneam să ne uităm unul la altul. De parcă am fi înfăptuit o crimă.
PENELOPA: O crimă?
HIEROFANTUS: Da, ne-am ucis libertatea. Libertatea noastră de oameni tineri, de prieteni dedicaţi unul altuia, uniţi în idealuri, nepăsători la femei din care amândoi treceam ca fluturii din floare-n floare. Şi dintr-o dată ai venit tu de peste munţi şi toate femeile din port s-au retras ca refluxul în larg. De ce ai venit tocmai aici, în acest port, Penelopa? De ce? Mi-ai răpit singurul prieten, m-ai izgonit de lângă el, am rămas singur. Am încercat, la început, să te îndepărtez de el, am complotat împreună cu mama ta, pentru a-l elibera din nou pe Ulise. Dar tu îl încătuşai din nou cu un simplu zâmbet, îl făceai să-şi piardă minţile cu o singură şoaptă… Ai venit în acest port şi pe toate le-ai întors cu capul în jos.
PENELOPA: Tu erai capul, Hierofantus?
HIEROFANTUS: Nu. Amândoi aveam un sigur cap, o singură idee, un singur scop, o singură…
PENELOPA: Femeie. Poate aţi iubit cândva o singură femeie.
HIEROFANTUS (păleşte): Nu, noi n-am iubit femeile, ele ne-au iubit pe noi. Nici şoimul din văzduh nu era mai liber decât noi.
PENELOPA: Până la urmă, şoimul îşi găseşte perechea. Iubirea e mai tare decât libertatea.
HIEROFANTUS: Marile spirite rămân întotdeauna singure.
PENELOPA (îi strânge mâna): Nu, Hierofantus. Nu e bine ca omul să rămână singur. De ce nu ai căutat o femeie care să-ţi strângă mâna aşa cum o fac eu acum? Care să-ţi ghicească gândurile. De ce?
HIEROFANTUS: Nu vreau să mă îndrăgostesc. Mi-a ajuns să-l văd pe Ulise cum devine alt om. Dintr-un erou a ajuns un ipochimen cu plasa pentru cumpărături din piaţă.
PENELOPA: Tu n-ai iubit niciodată, Hierofantus. Iubirea nu este o umilinţă, ci o putere. Te supui celui drag de bunăvoie. Şi cel drag ţi se supune, la rându-i. Într-o relaţie de dragoste adevărată, nu se ştie cine-i stăpânul. Fiecare vrea să-l servească cât mai bine pe celălalt. E atât de bine, e atât de plăcut acest lucru, crede-mă. Odată ai să simţi şi tu această putere dumnezeiască…
HIEROFANTUS: Cu numele tău predestinat nu se putea să nu aduci osanale iubirii.
PENELOPA: Hierofantus, ţii la mine?
HIEROFANTUS: Da.
PENELOPA: Atunci promite-mi că de mâine încerci să nu ignori toate femeile ori să le dispreţuieşti în sinea ta.
(tainică)
Sunt atâtea femei interesate de tine în portul ăsta. Ştiai?
De pildă, colega mea, profesoara de istorie…
HIEROFANTUS (se ridică, tremurând din tot corpul): Ai face bine să taci şi să nu mai scoţi nici un cuvânt de aici încolo. Ştiu să-mi port şi singur de grijă, am dus şi duc o viaţă de militar, nu am nevoie de nimeni. Nu mă fă să te dispreţuiesc. Nu fă pe altruista, pe Maica Domnului, cu mine. Uită-ţi rolul de peţitoare pentru mine pentru totdeauna.
(imperativ)
Lasă-mă în pace şi du-te acasă!

(Deodată în aparat se aude un ţiuit. Hierofantus răsuceşte un buton la aparat, îşi pune căştile; ascultă cu multă atenţie; faţa îi devine de nerecunoscut.)

PENELOPA (repezindu-se la el): Ce s-a întâmplat, Hierofantus?

(Hierofantus în timp ce ascultă la aparat pare întruchiparea groazei. Îşi cuprinde capul în mâini, strânge, strânge, ca şi cum ar vrea să şi-l strivească, apoi îşi smulge căştile şi le aruncă de podea.)

HIEROFANTUS: Doamne, Dumnezeule…
PENELOPA: Ce s-a întâmplat, Hierofantus? Spune odată!
HIEROFANTUS (o priveşte cu ochii goi): Naufragiu…

(Se stinge lumina.)




























TABLOUL 4

(Camera Penelopei. O lumină slabă dă locuinţei o atmosferă apăsătoare şi cernită. Penelopa este îmbrăcată în haine de doliu. Scrie o scrisoare. Intră Caliope, vecina sa de bloc. Este şi ea îmbrăcată în rochie neagră.)

PENELOPA (ridică ochii de pe coala de hârtie): Caliope, mă bucur atât de mult să te văd. Trebuie să ne vedem în fiecare zi.
Cine şi-ar fi închipuit?
(îi iese în întâmpinare şi o îmbrăţişează)
CALIOPE: Dumnezeu să-i ierte. Nu mai putem face nimic.

(Se lasă un moment de tăcere.)

PENELOPA: Am dat telefon părinţilor. În sfârşit, mama m-a învins.
CALIOPE (cu ochii în pământ): În sfârşit, furtuna s-a potolit. Cerul s-a limpezit acum... Doamne, cât sunt stelele de mari!
PENELOPA: Sunt lumânările pentru ai noştri aprinse de bunul Dumnezeu după furtună. Ard pe cer pentru oamenii care mor zi de zi, zi de zi…
(Tresărind)
Caliope, când moare un om se aprinde o lumânare. Unde oare am pus lumânările?

(Caută peste tot înfrigurată şi găseşte două lumânări.)

CALIOPE: Să aprindem lumânările la priveghiul acesta fără morţi…
PENELOPA (aprinzând cele două lumânări): Ah, Caliope, dacă moartea bărbaţilor noştri nu ar fi decât un vis urât, ar fi singurul vis din lume pe care l-aş iubi…

(Intră Hierofantus. E ţeapăn ca un lemn şi se mişcă greoi, apatic.)

PENELOPA (aducându-i un scaun): Hierofantus, spune-ne repede cum s-a întâmplat.
HIEROFANTUS: Vasul “Elefteria” s-a scufundat lângă ţărmul marocan.
CALIOPE: Şi echipajul?
HIEROFANTUS: Din fericire a fost salvat prin grija lui Ulise care a făcut eforturi disperate pentru ca vasul să se îndrepte cât mai mult spre ţărmul marocan în timp ce lua apă.
PENELOPA: Şi soţul meu şi al Caliopei?
HIEROFANTUS: Caliope, poţi să urci sus şi să-ţi schimbi hainele astea. Soţul tău este în spital, dar e în afara oricărui pericol.

(Caliope sare în sus de bucurie, o îmbrăţişează pe Penelopa, zăpăcită de bucurie.)

CALIOPE: Mă duc să dau telefon părinţilor mei.
(Iese.)
PENELOPA: Şi despre Ulise nu-mi dai nici o veste bună?
HIEROFANTUS: Aş vrea să-ţi dau, dar despre el încă nu se ştie nimic. A fost ultimul care a părăsit vasul, aşa după cum se obişnuieşte. A fost un om brav. Şi-a salvat echipajul.
PENELOPA: Şi el?
HIEROFANTUS: Îţi repet: nu se ştie încă nimic. Să mai aşteptăm.
PENELOPA: Mai bine aş fi murit eu.
HIEROFANTUS (cu blândeţe): Nu te pierde cu firea. Vasul a naufragiat aproape de ţărmul marocan. Ulise este prea puternic ca să-l înşface moartea atât de uşor.

(Intră mama Penelopei, o femeie în jur de cincizeci de ani, cu o faţă cu trăsături severe, energică, însoţită de tatăl Penelopei, un bărbat în vârstă de şaizeci de ani, cu faţa blajină şi ochii plânşi.)

ERRATA: De ce ţineţi lumina stinsă pe hol? Era să-mi frâng gâtul! Asta-mi mai lipsea: să-mi frâng gâtul prin coclaurile astea. Dar de ce miroase aici atât de urât?

(Suflă cu putere în cele două lumânări şi le stinge.)

PENELOPA: Mamă! Tată!
ARISTOS: Scumpa mea!
(Penelopa se ascunde la pieptul tatălui ei.)

ERRATA: Penelopa, deschide ferestrele că pute îngrozitor aici.
(Văzând că nimeni nu-i răspunde, deschide ea însăşi ferestrele.)
În sfârşit, pot să spun: “Bună seara!” la toată lumea.
HIEROFANTUS: Bună seara, doamnă. Mă bucur să vă revăd.
ERRATA: Şi eu mă bucur, domnule. Eşti binevenit la fiica mea. Pentru că trebuie să ne dai lămuriri cu privire la soarta prietenului tău.
HIEROFANTUS: Încă nu se ştie dacă a murit sau nu. Trebuie să mai aşteptăm. Nu este mort, ci numai dispărut. Ceea ce este cu totul altceva.
ERRATA: Dispărut. Dispărut, pe uscat, treacă meargă. E abandon de familie în toată regula. Dar dispărut pe mare… Asta nu mai este abandon de familie, este moarte sută la sută.
PENELOPA: Cum poţi să vorbeşti aşa, mamă? Să mai aşteptăm, poate că a scăpat cu viaţă.
HIEROFANTUS: Sunt dispus să accept această variantă.
PENELOPA: Mamă, inima mea îmi spune că a scăpat cu viaţă. Eu am să aştept.
ARISTOS: Şi eu am să aştept alături de tine, fiica mea.
ERRATA: Ce se întâmplă? Vă coalizaţi cu toţii împotriva mea? Uitaţi că sunt judecătoare şi că în această postură am văzut şi am judecat multe la viaţa mea?
De toată această nenorocire este vinovată numai fiica mea. Copiii care nu-şi ascultă părinţii păţesc rău. Niciodată nu m-ai ascultat, Penelopa. Şi acum plăteşti o datorie veche. Ştii tu…
ARISTOS (împăciuitor): Draga mea… Fiica noastră nu are nevoie de astfel de vorbe de reproş… mai ales acum…
ERRATA: Adevărul trebuie spus în orice împrejurare.
(spre soţul ei)
Tu ştii foarte bine că era să ne vâre în mormânt pe amândoi de atunci de când a fugit de la nuntă… L-a lăsat pe mire singur, onorabilul doctor a ajuns de râsul lumii.
ARISTOS: Te implor să nu-i faci acum morală. Vezi cât e de nefericită!
ERRATA: Trebuie să-i fac morală, Aristos. Şi ţie trebuie să-ţi fac şi mai abitir morală.
ARISTOS: De ce?
ERRATA: Pentru că tu ai alintat-o exact ca pe o pisică. Dacă ne-ar fi ascultat, acum ar fi fericită alături de noi.
(imperativ, spre Penelopa)
Fetiţo, va trebui să uiţi totul. Ulise al tău nu se va mai întoarce niciodată în Ithaca. Viaţa nu e un roman de dragoste pe care să-l pui seara sub pernă ca să-l continui a doua zi de dimineaţă. Nu, viaţa este o trântă îngrozitoare şi învinge cel care are oasele mai tari şi nervii mai rezistenţi.
PENELOPA: Mamă, lasă-mă să-ţi explic…
ERRATA: Te-ai explicat până acum îndeajuns prin faptele tale incalificabile. Dacă n-ai fi fata mea, te-aş aresta pe loc pentru ultraj. Fiecare vorbă de a ta mă insultă în mod crunt. Ţi-ai părăsit părinţii, mi-am sacrificat pentru tine o carieră universitară, ca să te fac pe tine fericită… Poftim, unde ai ajuns?! Într-o chichineaţă din marginea portului…
PENELOPA (disperată): Tată, nu mă lăsa! Hierofantus, te rog, apără-mă!
ARISTOS: Draga mea, nu-ţi face sânge rău. Mama ta este ascuţită la limbă, dar are un suflet bun.
(întorcându-se spre soţia lui)
Scumpa mea, nu te enerva în mod inutil. Ştii că-ţi face rău, iar doctorul tău este la sute de kilometri de aici…
ERRATA (furioasă): Taci! Fata noastră trebuie trezită fiindcă şi acum doarme în picioare şi visează cai verzi pe pereţi…
(Se apropie de Penelopa şi o scutură de umeri.)
Hai, trezeşte-te, fetiţo! Noaptea e pe sfârşite, visul tău s-a terminat.
(Cu putere.)
Plecăm acasă!
PENELOPA (se scutură cu scârbă de atingerea mamei sale): Te urăsc. Pe toţi vă urăsc. Am aşteptat de la voi un cuvânt simplu, creştinesc de mângâiere în aceste momente grele ale vieţii mele şi în loc de asta mi-aţi dat numai lovituri. Am aşteptat dragoste părintească şi înţelegere, dar am primit numai reproşuri şi dispreţ. Pentru că l-am iubit pe Ulise, pentru că îl mai iubesc încă, merit să fiu dispreţuită?
ERRATA: Ce e fetiţo? Ce s-a întâmplat? Te duc la doctor! Tu ai înnebunit?
PENELOPA: Nu, n-am înnebunit. Mi-am întins numai sufletul acesta răvăşit de durere înaintea voastră să-l mângâiaţi şi voi mi-l ucideţi… De câte ori poate fi ucis un om? Nu te-ai gândit nici o clipă că eu am nevoie de dragoste, numai de dragoste şi de asta am fugit de acasă… Aici am găsit-o…
ERRATA: Ce-ai găsit, proasto? Iar crezi în himerele tale?
PENELOPA: Cred în bărbatul meu drag, în Ulise. La care tu, mamă, nu-i ajungi nici măcar la glezne.
HIEROFANTUS: Penelopa, sunt singurul în măsură să te înţeleg. Ulise mi-a fost prieten.
PENELOPA (îl respinge): Nu mă înţelegi nici tu. M-ai chemat dinadins să fiu martora îngrozitoarei nopţi a naufragiului când Ulise a pierit în valuri. De ce, Hierofantus? Crezi că îl iubesc mai puţin dacă mi-ai mărturisit că bea… Am să-l iubesc toată viaţa, până când timpul îmi va ucide rând pe rând toate amintirile despre el…
Atunci pot să mor în linişte şi eu…
(redevenind stăpâna casei)
Vă rog, lăsaţi-mă singură. Dacă nu mă respectaţi pe mine, oricare ar fi motivele voastre, respectaţi-mi cel puţin durerea…
Nicăieri în lumea asta nu se ţipă la un priveghi…
(Se duce şi reaprinde o singură lumânare.)
Această lumânare trebuie să ardă până la capăt.
De ce ai stins-o, mamă?

(Toţi ies în tăcere, lăsând-o pe Penelopa singură. Se stinge lumina.)



TABLOUL 5

(Într-un birou de avocatură. Reţine atenţia, în primul rând o inovaţie năstruşnică a lui Advocatus care a comandat o statuie a Zeiţei Justiţiei cu un monoclu pirateresc pe un ochi şi care ţine într-o mână nu balanţa, ci o ancoră, iar în cealaltă mână, nu o sabie, ci un trident. Acest fapt este imediat remarcat de judecătoarea Errata.)

ERRATA: Maestre, biroul dvs. este deosebit de original. Mă refer, desigur la această statuie neconvenţională a Zeiţei Justiţiei. De ce zeiţa nu este legată la ochi, semn al nepărtinirii, al maximei “sine ira et studio”, ci are un monoclu pirateresc peste ochi?
ADVOCATUS: Pentru că, în opinia mea, Zeiţa Justiţiei luptă din greu împotriva fărădelegilor de tot felul şi din această luptă a ieşit învingătoare, dar rănită.
ERRATA. De ce e rănită tocmai la ochi?
ADVOCATUS: Pentru că în această luptă nu ezită să-şi piardă un organ deosebit de preţios, denumit prin sintagma “drag ca lumina ochilor”.
ERRATA: Dar de ce ţine în mână o ancoră şi nu o balanţă, aşa cum se obişnuieşte?
ADVOCATUS: Stimată doamnă judecător, eu îmi desfăşor activitatea de avocat într-un port şi majoritatea clienţilor mei au acest însemn pe chipie. O ancoră şi nu o balanţă Eu aplic legea locului şi respect şi principiul conform căruia sunt legi secundare care derogă de la cele principale. În plus, ancora semnifică şi verticalitate, ea nu poate să cadă decât în direcţie dreaptă pe fundul mării şi nu strâmb.
ERRATA: Dar de ce ai înlocuit sabia cu un trident?
ADVOCATUS: Pentru că aceia care păcătuiesc în faţa sfintei legi nu sunt decât nişte draci şi ăstora li se potriveşte mai bine furca, nu sabia. Am respectat iconografia şi textele sfinte.
ERRATA: Maestre, trebuie să fiţi un avocat ieşit din tiparele obişnuite. Mi-ar face plăcere să vă ascult într-un proces.
ADVOCATUS: Aţi fi singura judecătoare care să mă lase să vorbesc în voie la proces.
ERRATA: Dar aici în port nu ţi se dă voie să-ţi dezvolţi pledoaria?
ADVOCATUS: Nu. Judecătorii nu au răbdare să asculte totul până la capăt.
ERRATA (tuşeşte încurcată): Ca avocat trebuie să spui mult în puţine cuvinte şi puţini reuşesc performanţa asta.
ADVOCATUS: Eu reuşesc întotdeauna această performanţă. Să vedem dacă şi Dvs. puteţi acest lucru în prezentarea cazului pe care bănuiesc că doriţi a mi-l aduce la cunoştinţă.
ERRATA: Este un caz deosebit din punct de vedere juridic, o adevărată “rara avis”…
ADVOCATUS (neîncrezător): Să fie oare atât de interesant, de inedit, cazul pe care vreţi să mi-l expuneţi?
ERRATA: Cu siguranţă, cazul acesta este demn de a intra în analele justiţiei. Eu, deşi sunt judecătoare de peste un sfert de secol, nu am mai întâlnit o asemenea speţă.
ADVOCATUS: Cum vă numiţi, doamnă judecător?
ERRATA: Errata Radamantys. Şi Dvs.?
ADVOCATUS: Aristotel Papadoupoulos.
ERRATA: Îmi pare bine de cunoştinţă.
(Advocatus sărută ceremonios mâna doamnei judecătoare.)
ADVOCATUS: Vă ascult, stimată doamnă. Luaţi loc.
ERRATA: Nu, mulţumesc. Eu, când expun un caz, stau în picioare. Dar pe Dvs. vă rog să vă aşezaţi pentru a mă putea urmări mai bine.
ADVOCATUS: Mulţumesc.
(Se aşează pe scaunul din spatele biroului.)
ERRATA: Fiica mea, Penelopa, studentă la facultatea de filologie şi suplinitoare de limba engleză s-a căsătorit împotriva voinţei noastre cu un oarecare căpitan de cursă lungă pe nume Ulise.
ADVOCATUS (tresărind): Ulise?
ERRATA: Îl cunoaşteţi?
ADVOCATUS: Cine nu-l cunoaşte pe Ulise într-un port? Până şi copiii îl ştiu foarte bine.
ERRATA: Mai bine zis: l-au ştiut.
ADVOCATUS: Ce vreţi să spuneţi?
ERRATA: Cu ocazia întoarcerii dintr-o cursă lungă, după ce a intrat prin strâmtoarea Gibraltar în Mediterana, din cauze încă neelucidate pe deplin, dar prezumate ca fiind de neglijenţă, urmate de o puternică furtună, vasul a naufragiat aproape de ţărmul marocan, fapt ce explică oarecum salvarea echipajului.
ADVOCATUS: Nu văd încă speţa.
ERRATA: N-am terminat încă. Căpitanul a fost ultimul care a rămas pe vas.
ADVOCATUS: Da, un lucru firesc, conform uzanţei marinăreşti şi codului onoarei.
ERRATA: A fost ultimul de pe vas, dar nu se mai ştie nimic despre el.
Vă închipuiţi lesne ce am de gând să fac?
ADVOCATUS: În ciuda experienţei mele, nu ştiu ce aveţi de gând.
ERRATA (rar şi apăsat): Am de gând să introduc acţiune judecătorească în declararea morţii unei persoane dispărute în condiţii excepţionale. Naufragiul este o împrejurare excepţională şi care îndreptăţeşte o asemenea acţiune în justiţie, întrucât presupune decesul căpitanului vasului.
ADVOCATUS: Acum am înţeles, doamnă. Doriţi ca Ulise să fie declarat mort de către colegii Dvs.
(ritos)
Din acest moment, chiar dacă este în viaţă pe undeva, sunt sigur că în acest birou, Ulise trage să moară.
(Spre Hierofantus)
De ce mă priviţi aşa, domnule Hierofantus? Cine este Ulise să nu moară? Vreţi să-mi spuneţi ceva?
HIEROFANTUS: Eu sunt de părere că ar trebui să mai aşteptăm.
ERRATA. Să îmbătrânească fiica mea aşteptându-l pe aventurierul ăsta?
La moarte cu Ulise! La moarte! La moarte!
ADVOCATUS: Stăpâniţi-vă nervii, doamnă, într-un birou avocaţial. Statuia Justiţiei vă priveşte.
(Începe să răsfoiască într-o culegere de legi)
Persoana în cauză poate fi declarată moartă dacă a trecut un an de la data dispariţiei.
ERRATA (cu răceală, punându-l la punct pe avocat): Chiar astăzi se împlineşte un an de la data naufragiului.
ADVOCATUS: Aşa este, domnule Hierofantus?
HIEROFANTUS (cu capul în pământ): Da.
ERRATA: De asta am şi venit. Nu am vrut să întârzii nici măcar cu o zi. Doresc ca Ulise să moară cât mai repede şi în acte, nu numai în realitate.
ADVOCATUS (contracarează): Să nu mi-o luaţi în nume de rău, stimată doamnă, dar îndrăznesc să afirm că sunteţi extrem de grăbită. Şi mie nu-mi plac extremele.
ERRATA: Domnule, sunt extrem de grăbită, am aşteptat destul.
ADVOCATUS: Tot atât de grăbită sunteţi când judecaţi cauzele? Dacă ar fi aşa, am fi mai bine văzuţi în Europa…
(ritos)
Justiţia acestei ţări este o ghiulea legată de gleznă în drumul nostru spre Europa…
ERRATA: Lasă tu Europa la o parte. Mi-e mai aproape pielea decât cămaşa. Doresc ca fata mea să taie cu sabia ascuţită a legii nodul acestei căsătorii care ne-a adus numai necazuri şi ruşine.
ADVOCATUS (se retrage în defensivă, profesional): Fireşte, doamnă, fireşte. La urma urmei, clientul dictează.
ERRATA (uşor iritată): Şi acum, vă rog să mă iertaţi, dar am de rezolvat nişte treburi urgente. Veţi da lămuririle necesare domnului Hierofantus. Îmi pare bine că v-am cunoscut, la revedere.

(Îi strânge mâna avocatului care se înclină ceremonios şi judecătoarea iese val-vârtej.)

HIEROFANTUS: Asta e furtună, nu e femeie!
ADVOCATUS (fluieră admirativ): Aveţi dreptate. Cred că tremură inculpaţii în faţa ei ca varga. Nici avocaţilor nu le este prea uşor cu această îmblânzitoare de lei. Ce noroc că nu se poate muta aici în port. Deh, inamovibilitatea…Dacă ar veni aici, mi-ar cere mai repede pensionarea…
HIEROFANTUS: Pe mine m-a cucerit din prima clipă cu francheţea şi nonşalanţa ei. Nu cunoaşte trecerea anilor, e încă verde, la trup şi la minte, fără complexe şi prejudecăţi, cu mentalitate de căpitan de oşti, gata în orice clipă pentru bătălie. E un principiu imbatabil, dar să ştiţi un lucru: nu este lipsită de suflet.
ADVOCATUS: Credeţi?
HIEROFANTUS: Îşi iubeşte mult fiica.
ADVOCATUS (întoarce clepsidra de pe masă, semn că începe consultaţia): Să trecem la chestiunea noastră. Cine angajează cauza? Mai limpede: cine plăteşte onorariul. Dvs. sau doamna judecător?
HIEROFANTUS: Ei, cum să plătească un judecător onorariul?! Îl plătesc eu.
ADVOCATUS: Ai dreptate. Judecătorii nu vor plăti decât pe lumea cealaltă.
Vă rog să mă ascultaţi acum cu multă atenţie.
HIEROFANTUS: Sunt numai ochi şi urechi.
ADVOCATUS (profesional): Legea prevede că pentru îndeplinirea procedurii de declarare judecătorească a morţii, cel interesat, adică Dvs. veţi adresa o cerere instanţei în raza teritorială a căreia persoană dispărută şi-a avut ultimul domiciliu.
HIEROFANTUS: Deci, la judecătoria portului.
ADVOCATUS: Bineînţeles. Examinând cererea, preşedintele instanţei va dispune de îndată să se efectueze cercetări şi să se culeagă toate informaţiile prin poliţie, consiliul local şi să se facă afişarea cererii la ultimul domiciliu precum şi la sediul consiliului local…
HIEROFANTUS: Deci, la uşa blocului unde a locuit Ulise şi la uşa Primăriei…
ADVOCATUS: Exact, domnule.
HIEROFANTUS: Pe urmă?
ADVOCATUS: După trecerea a patruzeci şi cinci de zile are loc judecata…
HIEROFANTUS (parcă speriat): Judecata?!
ADVOCATUS: Judecata. Nu e Judecata de Apoi, e o judecată obişnuită, dar cu participarea obligatorie a procurorului.
HIEROFANTUS (sare în picioare): A procurorului?!?
ADVOCATUS: Ce e cu tine? Ce s-a întâmplat?
HIEROFANTUS (se aşează la loc): Ce să caute procurorul aici?
ADVOCATUS: În cauzele mai importante participă şi procurorul, chiar dacă sunt cauze civile. Aici e vorba, totuşi, de moartea lui Ulise. Moartea lui Ulise nu merită a fi cercetată şi de către un procuror?
HIEROFANTUS: Ba da.
ADVOCATUS: După judecată, hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă din portul acesta pentru a fi înregistrată. Asta-i tot.
HIEROFANTUS: Tot? Şi după aceea?
ADVOCATUS: După aceea, ce?
HIEROFANTUS: Soţia?
ADVOCATUS: Ce soţie?
HIEROFANTUS: Soţia lui Ulise, Penelopa…
ADVOCATUS: A, da îndată ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită de judecători prin hotărâre ca fiind aceea a morţii. Începând cu data stabilită a morţii încetează căsătoria celui declarat mort.
HIEROFANTUS: Încetează căsătoria lui Ulise?
ADVOCATUS: Exact.
HIEROFANTUS: Şi soţia?
ADVOCATUS: Ce soţie?
HIEROFANTUS: Soţia lui Ulise, Penelopa, de câte ori să repet?
ADVOCATUS: A, Penelopa se poate recăsători. Înainte vreme, văduva nu se putea căsători înainte de trecerea unui an, denumit termen de viduitate, de la moartea soţului. Asta a fost însă în trecut. Acum, în secolul XXI, femeile se recăsătoresc mult mai repede. Ce să-i faci? La aşa secol, aşa femei!
HIEROFANTUS: Penelopa, în ciuda tinereţi ei, este o femeie de modă veche. Nu se va recăsătorit prea repede.
ADVOCATUS: Aşa credeţi Dvs.?
HIEROFANTUS: Sunt absolut sigur. O cunosc bine.
ADVOCATUS: Vă cred şi eu până la proba contrarie. Mai aveţi vreo nelămurire.
HIEROFANTUS: Absolut nici una.
ADVOCATUS: Atunci, dacă v-aţi lămurit pe deplin, vă rog să-mi semnaţi contractul de reprezentare juridică.
(Hierofantus semnează)
Va trebui să îmbrac toga pentru Dvs.
Şi în cauza aceasta tristă de declarare judecătorească a morţii lui Ulise, dar şi în toate celelalte cauze, avocaţii, ca să-şi câştige existenţa, trebuie să se îmbrace în negru, precum preoţii. Trebuie să se îmbrace în doliu, de parcă viaţa noastră este o înmormântare continuă.

(Începe să-şi îmbrace roba cea neagră cu mişcări lente, de sacerdot.)

TABLOUL 6

(Au trecut peste 45 de zile de la cele întâmplate în cabinetul de avocatură. Penelopa, slăbită, vizibil marcată de suferinţa îndurată, intră în cameră, urmată de mama sa.)

ERRATA (dezbrăcându-se de pardesiu): Ei, ai văzut? Nu a fost mare scofală. Eu, una, sunt foarte obişnuită cu procesele. Dar acum am suferit o ţâră că nu am fost în locul judecătoarei. Pentru prima şi, sper, ultima oară, în viaţa mea am luat loc printre justiţiabili. Şi de aici am observat ceva…
PENELOPA (se dezbracă la rându-i): Ce?
ERRATA: Bărbaţii din sala de judecată te sorbeau din ochi. Hainele de doliu ţi-au scos şi mai bine în relief albeaţa tenului şi frumuseţea trupului. Eşti încă o femeie foarte atrăgătoare.
PENELOPA: Nu-mi pasă. Acum nu mai am cui să-i dau frumuseţea.
ERRATA: Ai dreptate. De azi, căpitanul tău Nemo este un Nimeni.
PENELOPA: Doamne, totul a venit atât de repede…
ERRATA: Repede, zici? Tu ai mai fi vrut să mai ţină acest proces? Dar nu ştii că e dispoziţie de sus de tot ca procesele să se judece cât se poate de repede ca să putem intra în Europa? Ce să facem? Să-l mai aşteptăm pe Ulise până la calendele greceşti? Europa de azi nu mai are răbdare pentru Ulise al tău. Şi nici eu. Şi ce vrea Europa vreau şi eu. Şi ce doresc eu, doreşte şi Europa. Şi, la urma urmei, nici tu nu mai ai răbdare. Trebuie să-ţi refaci viaţa, trebuie să te recăsătoreşti. Ulise nu mai trăieşte, el a…
PENELOPA: De ce te-ai oprit? Spune în continuare: “El a murit!”
ERRATA: Ţi-am spus să nu te mai gândeşti la asta. Ce-a fost a fost, viii cu viii, morţii cu morţii! Iar procesul e proces. Unde-i lege, nu-i tocmeală!
PENELOPA: De ce nu ai cerut măcar o amânare la primul termen?
ERRATA: Fetiţo, pe mine să nu mă înveţi cum se conduce un proces.
PENELOPA (izbucneşte): Ce proces? Ăsta-i proces? A fost o mascaradă. Mi-a fost o ruşine îngrozitoare. E oare drept să declari pe cineva mort fără să fii încredinţat de asta?
ERRATA: L-ai văzut tu cumva în viaţă, fetiţo?
PENELOPA: Nu.
ERRATA: Atunci taci.
PENELOPA: Dar l-ai văzut tu mort? Nu l-ai văzut nici măcar… viu. Când trăia aici cu mine în acest apartament. La proces am avut senzaţia că Ulise al meu se ridică din spatele judecătoarei să ne acuze pe toţi pentru mârşăvia noastră.
ERRATA: Morţii nu mai acuză, Penelopa. Un mort nu mai poate fi martor într-un proces. Morţii nu mai pot să facă nimic, absolut nimic.
PENELOPA: Pot să ne chinuiască nopţile, mamă?
ERRATA (nepăsătoare): Aş!
PENELOPA (cu ochii în gol): Şi dacă trăieşte, mamă? Dacă Ulise al meu nu e mort?
ERRATA (simplu): Dacă nu ar fi mort, atunci ar fi acasă. Aici, lângă tine. Sau, poate, într-adevăr, trăieşte, dar atunci (cu cruzime) nu te mai iubeşte, fiindcă…
PENELOPA: Fiindcă?
ERRATA: Şi-o fi găsit alta, aventurierul cu nume de erou antic. Deşi legea l-a declarat mort aici în ţară, el, pe undeva, departe de tine, râde în braţele alteia. Aşa e viaţa.
(imperioasă)
Tu trebuie să fugi imediat din locurile astea triste.
PENELOPA: Locurile asta nu sunt mai triste ori mai vesele decât altele. Sunt locurile unde mi-a făurit un mic renume. De aceea nu plec nicăieri. M-am obişnuit aici, elevii mă iubesc mult şi chiar directoarea şcolii s-a împrietenit cu mine şi mă invită adesea acasă. Nu-i puţin lucru să ştii.
ERRATA: Eşti o nebună de legat. Viaţa merge înainte şi noi trebuie să ţinem neapărat pasul cu ea.
PENELOPA: Şi vrei să spui că eu nu ţin pasul cu viaţa asta, mamă?
ERRATA: Nu. Să vii acasă. Te aşteaptă viitorul, un logodnic, o carieră didactică, copiii. Nu poţi rămâne indiferentă la destinul familiei noastre. Te am numai pe tine.
PENELOPA: Iar eu nu-l am decât pe Ulise al meu.
ERRATA: Ţi-am spus că eşti o nebună, dar şi mai nebună sunt eu fiindcă te mai ascult. Mă scoate din minţi încăpăţânarea ta.
PENELOPA: Seamăn cu tine, mamă.
ERRATA: Tu nu înţelegi că Ulise a murit?
(Răsfoind o carte de pe masă.)
Ce carte e asta?
(Se uită la titlu.)
“Odiseea”?
PENELOPA: Da. “Odiseea”. Ce te miri? Citesc zi şi noapte din această carte, fiindcă aici scrie că Ulise se întoarce. Şi Ulise trebuie să se întoarcă spre a fi împlinită scrisa poetului.
ERRATA (nervoasă, aruncă cartea cât colo): Tu chiar te crezi o Penelopă? Blestemat să fie ceasul în care m-am gândit să-ţi pun numele ăsta? Cine este Penelopa? O himeră, o simplă himeră creată de bărbaţi pentru a le face pe femeile lor să-i aştepte la nesfârşit. O poveste care să-i ajute să-şi îmbrobodească soţiile atunci când ei întârzie în braţele amantelor lor. Cine a mai pomenit în secolul douăzeci şi unu ca o femeie să aştepte atât de mult după un bărbat? Mai ales când legea l-a declarat mort. Trăieşti ca în romane, eşti un Don Quijote feminin, blestemaţi să fie cei care le scriu fiindcă sucesc mintea şi întunecă judecata omenească.
(Se propteşte în faţa ei.)
Vii sau nu vii?
PENELOPA: Nu vin.
ERRATA: Dacă nu vii acum, să ştii că orice ţi s-ar întâmpla, nu mă mai priveşte. Şi nici nu te mai primesc în casa mea.
Repet întrebarea: Vii sau nu vii?
PENELOPA: Nu vin.
ERRATA: Am să te dezmoştenesc.

(Errata iese nervoasă, fără să se mai uite înapoi.)

PENELOPA: Mamă, mamă, ţi-ai uitat pardesiul…

(Se prăbuşeşte pe jos plângând în hohote. Intră Hierofantus şi se apropie de ea.)

HIEROFANTUS: Nu plânge, draga mea prietenă
(O ajută să se ridice şi o aşează binişor pe canapea.)

PENELOPA: Ah, mama este atât de crudă cu mine…
HIEROFANTUS: Deformaţie profesională. Este obişnuită să dea porunci şi toată lumea să o asculte. Mereu se închipuie într-o sală de judecată unde tronează numai ea.
PENELOPA: Ai văzut cât de repede a terminat procesul? De ce s-a terminat acest proces atât de repede?
HIEROFANTUS (încurcat): Se pare că acum procesele trebuie să se judece mai repede.
PENELOPA: De ce mai repede şi nu mai bine?
HIEROFANTUS: Aşa vorbeşte lumea acum. E legat de intrarea noastră în Europa. Trebuie să ne grăbim cu toţii să intrăm în Europa. Chiar şi judecătorii, acuzaţi că trenează procesele…
PENELOPA: Eu ştiu o vorbă din bătrâni: “Graba strică treaba…”
HIEROFANTUS (încurcat): Am la mine…
PENELOPA: Ce ai, Hierofantus?
HIEROFANTUS: Am la mine hotărârea judecătorească de declarare a morţii lui Ulise. De acum încolo, eşti liberă, Penelopa. Liberă ca pasărea cerului.
PENELOPA (se uită la foile de hârtie pe care i le-a înmânat Hierofantus): La ce-mi foloseşte libertatea fără dragoste?

(Hierofantus iese, vizibil mişcat. Se stinge lumina.)

ACTUL II
TABLOUL 7

(Camera Penelopei. Aceeaşi corăbioară cu pânzele albe tronează pe masă. Se aude soneria. Penelopa se repede să deschidă. Intră avocatul cu un mic buchet de flori în mână.)

ADVOCATUS: Bine te-am găsit, doamnă Penelopa.
PENELOPA: Fiţi binevenit, domnule avocat. Sunteţi de o precizie înfiorătoare când faceţi vizite.
(se aude un orologiu bătând ora exactă)
ADVOCATUS: “L’exactitude c’est la politesse des rois”. Deşi nu sunt rege, ţin să respect cu stricteţe ora la care mi-am anunţat vizita.
PENELOPA: Ba sunteţi un rege neîncoronat al avocaţilor, un maestru desăvârşit al barei. Cât de repede l-aţi ucis pe Ulise al meu. Dintr-o singură lovitură. La primul termen de judecată.
ADVOCATUS (tuşind încurcat): Mama Dvs. a insistat foarte mult, ba a şi asistat la proces. Ce puteam să fac?
PENELOPA: Trebuia să mă ridic atunci în picioare şi să cer eu o amânare. Şi, apoi, în continuare, să cer alte şi alte amânări. Dar nu s-a întâmplat aşa. Cu toţii l-am omorât pe Ulise ca într-un înfiorător complot.
Asta eu nu pot să uit.
ADVOCATUS: Doamnă Penelopa, legea nu suportă situaţiile neclare şi mama ta ştia acest lucru. De aceea a insistat să introducă la fix acţiune în declararea judecătorească a morţii iubitului tău soţ.
PENELOPA: Oare pe vremea vechilor greci, judecătorii îl declarau mort pe cel care nu venea acasă? De unde ştie judecătorul de azi că omul care nu se întoarce acasă e deja mort? Intră el oare în legătură cu Divinitatea?
ADVOCATUS: Spre deosebire de Ulise cel de altădată, Ulise al tău a fost dat dispărut după naufragiul vasului pe care îl conducea. Naufragiul sau accidentul aviatic sunt nişte împrejurări cu caracter excepţional care duc la prezumţia morţii celor implicaţi în asemenea tragice evenimente. În această situaţie, legea nu poate rămâne nepăsătoare, neutră. Ea este activă, trebuie să clarifice din punct de vedere civil statutul juridic al aparţinătorilor, să uşureze situaţia soţiei sau, după caz, a copiilor. Legea aşteaptă cât aşteaptă, dar apoi acţionează cu impetuozitate.
PENELOPA: Dar dacă acţionează împotriva Voinţei Divine? Aş vrea într-o bună zi să mă duc la judecătoarea care a pronunţat sentinţa judecătorească şi să o întreb. “Doamnă judecător, sunteţi absolut sigură că Ulise este mort?”
ADVOCATUS: Şi ea vă va spune că a pronunţat o sentinţă în litera şi spiritul legii şi să ştiţi că nu a greşit cu nimic. Şi înotătorul care străbate Canalul Mânecii poate să dispară într-un accident. Înoată el ce înoată, dar…
PENELOPA: Cei vechi aveau înţelepciunea de a întocmi legile în aşa fel încât să nu-i supere pe zeii Olimpului. Oare Solon ar fi edictat o lege care să-i declare morţi pe marinarii care nu se întorceau ani de zile de pe mare ori să-i declare morţi pe războinicii care întârziau în războaie? Nu cred. Acei oameni erau consideraţi morţi dacă existau martori care să jure în faţa altarelor că i-au văzut murind în naufragii ori în lupte. În cazul nostru nu există nici un martor măcar care să depună mărturie că Ulise al meu a murit. Şi, totuşi, legea l-a declarat mort, numai bun de îngropat. Dar unde este corpul delict, unde este trupul lui Ulise?
ADVOCATUS (un pic încurcat): Speculaţiile acestea sunt bune pentru nişte filosofi şi pentru nişte sofişti care despică firul de păr în patru. Noi trăim într-o epocă pragmatică, noi trăim în secolul XXI.
PENELOPA: Lipsa de răbdare a societăţii noastre nu este o virtute.
ADVOCATUS: De acord, dar să judecăm acum şi varianta propusă de tine. Să presupunem că n-ar exista legea care l-a declarat mort pe Ulise. Atunci ar fi avut tot statutul de soţie, de femeie căsătorită şi nu te-ai mai putea recăsători.
Dacă te-ai recăsători, legea te-ar pedepsi pentru bigamie. Ei, ce spui de asta?
PENELOPA: Oricum, eu nu am de gând să mă recăsătoresc. Legea l-a declarat mort pe Ulise. Dar legea nu are nici o putere asupra inimii mele. În inima mea, Ulise trăieşte încă.
ADVOCATUS: Dacă trăieşte, atunci de ce nu se întoarce acasă?
PENELOPA: Nici Ulise din Ithaca nu s-a întors atât de degrabă la Penelopa lui.
ADVOCATUS: Recursul Dvs. la antichitate îl găsesc original, dar cu totul deplasat.
PENELOPA: De ce? Pe acele vremuri nu au existat oameni care să se iubească şi să se aştepte?
ADVOCATUS: Cu siguranţă că au existat.
PENELOPA: Atunci voi aştepta şi eu. Poate că sunt o relicvă a antichităţii. Am să-l aştept până când se întoarce în portul de unde a plecat.
ADVOCATUS: Eu sunt sigur că Ulise a pierit în naufragiu. Iar tu trebuie să accepţi ideea asta. Şi să revii încet, încet, la viaţă. Am auzit că la şcoală roiesc peţitorii în jurul tău. Azi îi refuzi, mâine la fel, dar poimâine… Şi răspoimâine… nu o să-i mai refuzi, ci o să-i amâni… Dar cum îi vei amâna pe aceşti peţitori insistenţi? Ca Penelopa din vechime? Destrămând noaptea pânza pe care o ţesea ziua?
Ce o să faci? Gândeşte-te bine, Penelopa!
(Se înclină ceremonios)
Şi, te rog, să mă înscrii chiar de astăzi pe ultimul loc pe lunga listă a pretendenţilor la gingaşa ta mână!

(Îi sărută mâna şi se retrage politicos. Se stinge lumina.)

TABLOUL 8

(Pe faleză, Penelopa se plimbă cu o umbrelă albă de soare alături de Hierofantus.)

HIEROFANTUS: Suntem pe malul mării, ca altădată. Îţi mulţumesc din suflet că ai răspuns invitaţiei mele.
PENELOPA (visătoare): Aici obişnuiam să ne facem plimbările în trei. Nu s-a schimbat nimic în afară de faptul că Ulise nu e aici.
HIEROFANTUS: Poate că e acolo în depărtarea mării şi ne priveşte. Îţi place aici?
PENELOPA: Întotdeauna am iubit marea. Nu ştiu de ce. Pe ţărmul ei mă simt copleşită, fără replică. Nu mai sunt în stare să rostesc nici un cuvânt.
HIEROFANTUS: Tustrei am iubit marea. Dar cel mai mult a iubit-o Ulise. A ales-o să-i fie mormânt.
(sună telefonul mobil în poşeta Penelopei)
Mai bine închide-l. Aici ţârâitul telefonului sună a profanare.
PENELOPA (apăsând pe butoane): Primesc mesaje aproape zilnic.
HIEROFANTUS: De la admiratori?
PENELOPA: Tu le zici “admiratori”, eu le spun altcumva.
HIEROFANTUS: Cum?
PENELOPA: Sunt un soi de bărbaţi mai sâcâitori decât peţitorii din Ithaca de altădată. Aceia mâncau şi chefuiau într-una, aşteptând cuminţi decizia Penelopei. Peţitorii mei de azi sunt mai necuviincioşi şi mai nerăbdători.
HIEROFANTUS: Şi cine sunt ei? Aş putea să ştiu şi eu?
PENELOPA: Sunt fie burlaci înrăiţi care acum sunt gata să-şi renege statutul de o viaţă, fie văduvi neconsolaţi, ori bărbaţi recent divorţaţi care vor să-şi refacă în mod miraculos viaţa, nesuportând să înfrunte singurătatea, aşa cum am înfruntat-o eu. Printre admiratori mai sunt şi câţiva aventurieri uşuratici şi campioni sexuali care vor să-şi mai încresteze pe răbojul performanţelor încă o cucerire rapidă. Mi-am schimbat, în câteva rânduri numărul de telefon fix, fiindcă nu aveam linişte nici ziua nici noaptea. Apoi am desfiinţat telefonul fix. Mi-am cumpărat telefon mobil, dar nici acum nu am pace.
(din nou se aude un semnal pe telefonul mobil)
HIEROFANTUS: Mai bine, închide-l.
PENELOPA (citind pe ecran): Poftim! “mesaj nou”. De la cine? De la domnul avocat Aristotel. A trimis un SMS destul de lung.
(apasă pe buton)
Vai, dar ăsta nu-i un simplu mesaj, ci o întreagă pledoarie!
Să ţi-o citesc?
HIEROFANTUS: Fereşte-mă, Doamne, de avocaţi, că de doctori mă feresc şi singur.
PENELOPA: Am înţeles. Ia să-i închidem noi guriţa domnului avocat!
(închide telefonul mobil)
HIEROFANTUS: Bărbaţii de azi nu mai au un dram de romantism în ei. În loc să scrie scrisori de dragoste “manu propria” preferă să pară moderni şi practici, trimiţând SMS-uri pe telefonul mobil.
Pe când o cerere în căsătorie pe telefonul mobil?
PENELOPA: După cum înaintează moravurile societăţii noastre, ai să asişti la cereri în căsătorie prin telefonul mobil.
HIEROFANTUS: Şi la divorţuri, aşişderea?
PENELOPA: Nu, cu divorţurile este mai complicat. Trebuie să intervină autoritatea judecătorească.
HIEROFANTUS: Am uitat că eşti fiică de judecătoare. Ce mai face mama ta?
PENELOPA: Mă somează în scris să mă întorc la ea sau să mă căsătoresc cât mai degrabă pentru că are nevoie de nepot sau de nepoată la cine să lase averea. Sunt singura ei fiică, nu?
HIEROFANTUS: Şi ce-i răspunzi mamei tale?
PENELOPA: Îi scriu şi eu lungi scrisori că amân căsătoria din motive care mă privesc.
HIEROFANTUS: Şi care sunt acele motive, draga mea prietenă?

(Se stinge lumina.)

TABLOUL 9

(Un tablou integral de pantomimă cu Penelopa aşezată pe un tron în mijlocul scenei, înconjurată de un vraf de cărţi, cursuri, caiete şi dicţionare. Penelopa studiază într-una, are acum ochelari de vedere, bea cafea neîncetat, Caliope îi aduce un lighean cu apă rece pe care i-l pune sub picioare. În timp ce studiază cu intensitate, apar din dreapta şi din stânga scenei tot felul de bărbaţi pretendenţi la mâna Penelopei; de toate soiurile şi vârstele, spilcuiţi ori mai sărăcăcios îmbrăcaţi, tineri ori bătrâni, din toate categoriile sociale cu tot felul de buchete de flori ori alte cadouri în mâini. Ei vin în faţa frumoasei văduve, se înclină ceremonios, depun ofrandele iubirii lor la picioarele tronului şi se retrag dindărătelea, după ce-şi declamă pantomimic cererea în căsătorie.
După unele cereri mai insistente, Penelopa catadicseşte să răspundă desfăşurând banere pe care se pot citi cuvintele: “MASTERAT”, “DEFINITIVAT”, “GRADUL I”, “GRADUL II”.
Ultimul pretendent este ADVOCATUS care vine cu un buchet de flori într-o mână, iar în cealaltă cu macheta unui “Mercedes”.
Penelopa îi aruncă o privire plictisită arătându-i în cele din urmă o lozincă pe care scrie cu litere roşii. “DOCTORAT”.
ADVOCATUS iese zdrobit, iar Penelopa rămâne tot impasibilă pe tron, studiind, în mijlocul imensei grămezi de flori depuse în faţa tronului de nenumăraţii şi insistenţii ei peţitori.)

TABLOUL 10

(În faţa unui mormânt simbolic al lui Ulise pe malul mării cu o cruce de lemn modestă pe care stă înfiptă o caschetă albă de căpitan de vas. Pe mormânt a fost adusă corăbioara cu pânze. În picioare stă nemişcată Penelopa, îmbrăcată în haine de doliu. Se vede că a îmbătrânit. Se apropie de mormânt Hierofantus care se apleacă şi aşază corăbioara cu pânze în altă poziţie.)

PENELOPA: De ce faci asta?
HIEROFANTUS: S-a schimbat direcţia vântului. Iar vântul trebuie să umfle pânzele corabiei.
PENELOPA (cu privirea în jos): Fiecare om este o corabie în felul lui. Porneşte de la un ţărm şi nu ştie când o să ajungă la celălalt ţărm.
HIEROFANTUS: Important este să-ţi întinzi pânzele în viaţa asta şi să prinzi cât mai mult vânt în ele. Să simţi că trăieşti, să nu stai locului. Aşa cum stai tu.
PENELOPA (uşor atinsă): Cum adică?
HIEROFANTUS: Tu stai locului, tu ai înţepenit de tot în portul ăsta, Penelopa.
(cu braţele deschise)
Trebuie să ieşi în larg.
PENELOPA: Să ies în larg? Cum adică să ies în larg? Ce sunt eu, o corabie?
HIEROFANTUS: Nu ai spus chiar tu că orice om este o corabie în felul lui.
PENELOPA: Este o simplă comparaţie, este o figură de stil. Poate o metaforă, cel mult.
HIEROFANTUS: Pentru tine este o realitate. Tu eşti acea corabie şi trebuie neapărat să ieşi în larg. În largul vieţii, desigur. Supune-te vântului care vrea să te împingă spre larg. Pentru că nu este un simplu vânt, ci este chiar răsuflarea bunului Dumnezeu. Simt asta.
(tendenţios)
Ai aşteptat destul. Ulise nu are a-ţi reproşa nimic. Nici o femeie din lumea asta n-ar fi rezistat atât.
PENELOPA: Am aşteptat şi încă o să mai aştept.
HIEROFANTUS: Ce să mai aştepţi? Să îmbătrâneşti pe zi ce trece? Uită-te la tine. Ai îmbătrânit de atâta aşteptare. Cine o să te mai ia de soţie?
PENELOPA: Nu doresc să fiu soţia nimănui. Mi-am îndeplinit datoria faţă de Ulise. Mai mult: am îmbrăţişat şi o carieră universitară. Ce-mi mai trebuie?
HIEROFANTUS: Nu o carieră universitară trebuia să îmbrăţişezi. Ci un bărbat care să te iubească, să te respecte, să-ţi facă un copil.
PENELOPA: Vorbeşti exact ca mama. Te-a sunat? Te-ai sfătuit cumva cu ea?
HIEROFANTUS: Nici vorbă. Orice om cu mintea sănătoasă ţi-ar spune exact la fel. Morţii cu morţii, viii cu viii.
Trebuie să-ţi mărturisesc ceva.
PENELOPA: Ce anume?
HIEROFANTUS: Înainte de a pleca în cursă, Ulise a făcut un pariu cu mine.
PENELOPA: Ce pariu?
HIEROFANTUS: Că tu îi vei rămâne credincioasă. Aş dori ca acum să piardă acest pariu şi tu să te recăsătoreşti.
(cu tristeţe)
Ai şi acum câţiva pretendenţi…
PENELOPA: Observ în tonul vocii tale o undă de amărăciune.
HIEROFANTUS: Este firesc. Asediul îndelungat al peţitorilor în jurul tău nu mi-a făcut nici o plăcere.
PENELOPA: Faptul că tu nu ai fost printre ei nu mi-a produs nici mie satisfacţie.
HIEROFANTUS (ironic): Nu ai închis încă lista de pretendenţi la mâna ta?
PENELOPA: Pentru tine, nu.
HIEROFANTUS (se înclină): Îngăduie-mi, atunci, buna şi scumpa mea prietenă să mă înscriu şi eu. Nu la doctorat, cum se înscrie acum aproape toată lumea cu o diplomă, ci pe lista ta. Pe ultimul loc.
PENELOPA (şăgalnic): Cel din urmă poate fi cel dintâi.
HIEROFANTUS: În Sfânta Scriptură se spune chiar mai mult: “Cel din urmă este cel dintâi”. Să fie acest lucru valabil şi în dragoste, nu numai în credinţă?
PENELOPA: Nu-i oare dragostea oare cea mai tare credinţă din lume? Nu o pune Sfântul Apostol Pavel pe primul loc între virtuţile teologice creştine?
HIEROFANTUS: Ba da.
PENELOPA: Atunci să facem voia lui Dumnezeu.
HIEROFANTUS: Oare asta să fie voia lui Dumnezeu?
PENELOPA: Nu ştiu. Şi nici nu vreau să ştiu. Vom vedea.
HIEROFANTUS: Vei fi a mea, Penelopa?
PENELOPA: Da. Dar numai după ce vom trece de ofiţerul de stare civilă din port şi de preotul din mica biserică unde obişnuiesc să mă spovedesc.

(Se stinge lumina.)

TABLOUL 11

(În casa lui Hierofantus, străjuită de o imensă ancoră şi de o statuie a Zeului Mării, Poseidon, sprijinit de trident. Cei doi proaspeţi miri se pregătesc de noaptea nunţii. O lumânare stă aprinsă în mijlocul unei mese încărcate cu bunătăţuri şi sticle de şampanie. Pe când cei doi miri ciocnesc cupele de şampanie se aude soneria de la uşa de la intrare.)

HIEROFANTUS: O, Doamne! Asta-i viaţa marinarului să nu aibă linişte nici măcar în noaptea nunţii sale.
PENELOPA: O fi cineva de la căpitănia portului?
HIEROFANTUS: Bineînţeles. Pentru că am smuls telefonul din priză să nu fim deranjaţi, mi-au trimis pe cap furierul. Cine ştie ce s-a întâmplat?
PENELOPA: Orice ar fi, nu poţi să te duci acum. E trecut cu mult de miezul nopţii.
HIEROFANTUS: În marinărie eşti ca în armată. Execuţi ordinele fără crâcnire. Altminteri s-ar duce şi marinăria şi armata la mama dracului. Asta e. Mă duc să deschid.
PENELOPA: Nu te du. Presimt ceva rău. Tocmai înainte de noaptea nunţii.
HIEROFANTUS: Nu s-a întâmplat absolut nimic rău. E furierul nostru de la căpitănie. Mă îmbrac şi revin. Poate e un simplu exerciţiu de alarmă. Nu ai de unde să ştii dacă nu ai făcut armata…

(Se îmbracă cu mare iuţeală în costumul de ofiţer, îşi pune cascheta şi deschide apoi uşa. Intră un individ îmbrăcat sărăcăcios, cu părul mare şi în neorânduială.)

PENELOPA: Vin şi eu cu tine.
(iese din cameră)
NECUNOSCUTUL (cu voce sfâşiată): Apă! Apă!
(Hierofantus îl serveşte cu un pahar mare cu apă.)
HIEROFANTUS: Poftim, omule! Dar ce s-a întâmplat cu tine de dai buzna în casa omului? Văd că eşti tare obosit. Cine eşti? Ia loc!
(Necunoscutul se aşează pe un scaun şi începe să bea cu nesaţ.)
Ce întâmplare! Am crezut că e furierul de la căpitănia portului care să mă anunţe să mă deplasez la un exerciţiu de alarmă cum s-a mai întâmplat.
NECUNOSCUTUL (străduindu-se să nu i se vadă prea mult faţa): Credeai că vine furierul de la căpitănie?
HIEROFANTUS: Da. Numai el vine în puterea nopţii.
NECUNOSCUTUL: Nu a venit nimeni de la căpitănie.
(pune paharul pe masă)
E ceva mult mai important.
HIEROFANTUS: Ce anume?
NECUNOSCUTUL: Ţi-a bătut la uşă chiar un căpitan de cursă lungă.
(Îşi dă părul lung peste cap şi îşi luminează faţa.)
HIEROFANTUS (împietrit): Ulise?!?
ULISE: Chiar el, scumpul meu prieten. Nu am uitat unde stai.
HIEROFANTUS (repetând): Ulise, Ulise, Ulise…

(Intră din camera alăturată în cămaşă de noapte Penelopa care scoate un ţipăt atunci când îl recunoaşte pe Ulise.)

ULISE (încremenit de surpriză): Eşti tu, Penelopa mea?!?
PENELOPA (slab): Da…
ULISE: Nu se poate să mi se întâmple una ca asta…

(Scoate un strigăt de durere şi iese în goană din camera nupţială.)



TABLOUL 12

(În acelaşi birou de avocatură unde statuia Zeiţei Justiţiei ţine în mână o ancoră nu o balanţă. Intră Ulise.)

ULISE: Bună ziua!
ADVOCATUS (cu capul în hârtii): Îmi pare rău, ora de consultaţie a trecut. Pentru azi audienţele s-au terminat. Veniţi mâine.
ULISE: Dar nu se poate, domnule avocat. Este aici vorba de o problemă de viaţă şi de moarte la mijloc.
ADVOCATUS (plictisit): Toţi clienţii susţin acelaşi lucru. Parcă s-ar fi înţeles de mai înainte.
ULISE: Domnule avocat, dar eu nu sunt un oarecare, un client obişnuit.
ADVOCATUS: Dar atunci ce sunteţi?
ULISE: Sunt un om mort. Dar cu toate acestea trăiesc.
ADVOCATUS (îi sare ţandăra): Vă rog să nu vă bateţi joc de mine. Pentru azi mi s-a umplut paharul. Azi am avut multe procese, am umblat mult în negru. Viaţa avocatului este o înmormântare continuă.
ULISE: Iar eu sunt un om mort. Trebuie să ne înţelegem.
ADVOCATUS (convins): Dacă aţi murit, vă ascult. Despre ce este vorba? Fiţi foarte scurt.
ULISE: Nu pot fi scurt deloc. Azi noapte am avut un şoc teribil, cine ştie dacă acum nu sunt nebun de-a binelea.
ADVOCATUS: Atunci duceţi-vă la un doctor de nervi, nu la un doctor în drept.
ULISE: Numai Dvs. mă puteţi ajuta. Dumneavoastră ştiţi toată povestea.
ADVOCATUS: De unde să ştiu eu povestea dumitale? După câţi clienţi s-au perindat pe aici, îmi este imposibil. Nu sunt un fişier.
ULISE: S-a întâmplat o tărăşenie pe care eu nu o înţeleg deloc. Ştiu un singur lucru: sunt Ulise, căpitanul de cursă lungă.
ADVOCATUS (se ridică uluit în picioare): Dumneata?!?
ULISE (se ridică la rându-i): Exact.
ADVOCATUS (neîncrezător): Nu se poate. Cel care vă pretindeţi că sunteţi a pierit într-un naufragiu. Vă rog să părăsiţi cabinetul avocaţial. Am treabă.
ULISE: Dar…
ADVOCATUS: Nu cred o iotă din ce spuneţi. De ce nu v-aţi dat Marco Polo, ori Genghis Han? Dovediţi-mi că sunteţi cel care pretindeţi că sunteţi.
ULISE (scoate un act din buzunar): Poftim!
ADVOCATUS (cercetează actul cu mare atenţie şi se uită lung la el): Ce asemănare izbitoare! Sunteţi fratele geamăn al decedatului?
ULISE: Dumneavoastră mă scoateţi din minţi cu neîncrederea pe care mi-o arătaţi! Să ştiţi că mă duc la un alt avocat!
ADVOCATUS (speriat): Nu! Să nu faceţi asta!
Vă rog să luaţi loc! (Ulise se aşază.)
(Se şterge cu batista pe frunte.)
Iertaţi-mă, dar sunt buimăcit de-a binelea.
ULISE: Vă cred. A trecut ceva vreme de când am plecat în cursă lungă.
ADVOCATUS: Din fericire sau din nefericire, luaţi-o cum doriţi, tocmai eu m-am ocupat de cazul Dvs. Dacă sunteţi acum un om mort, juridic vorbind, asta mi se datorează şi mie.
(ridicând degetul)
Dar şi doamnei judecător, soacra Dvs. A ţinut ca exact la împlinirea termenului legal de un an de la data naufragiului să introduc împotriva Dvs. o acţiune de declarare judecătorească a morţii unei persoane dispărute în condiţii excepţionale în urma căreia se prezumă moartea.
(dezolat)
Ştiu că acum este foarte neplăcut pentru Dvs.
ULISE: De ce?
ADVOCATUS: Fiindcă sunteţi un om mort. Din punct de vedere juridic şi administrativ sunteţi un om mort.
ULISE (uluit): Adică?
ADVOCATUS: Nu existaţi. Aţi murit chiar la primul termen de judecată. Aşa a vrut doamna judecătoare Errata.
Dumneavoastră nu figuraţi nicăieri.
ULISE: Într-un fel, aveţi dreptate, domnule avocat. Nu m-am considerat niciodată mort, decât aici, în propria mea ţară. În propriul meu oraş, văzându-mi propria soţie, pe Penelopa…
ADVOCATUS (devine foarte volubil): Desigur, acum mi-am adus perfect de bine aminte. Penelopa, Penelopa…
ULISE: Domnule avocat, am sosit abia ieri în oraş. Poate că m-am prea grăbit să consult un avocat.
ADVOCATUS: Ai făcut foarte bine. Trebuie să răspunzi cu aceeaşi monedă doamnei judecător Errata. Care te-a omorât la primul termen. Cu sprijinul meu, desigur…
ULISE: Deci, am făcut bine?
ADVOCATUS: Foarte bine. O boală trebuie doborâtă de cum înalţă capul. Un proces trebuie declanşat imediat, profitând de valul de furie justiţiară a clientului.
(Răsfoind colecţia de legi.)
Pe de altă parte trebuie să te liniştesc: acţiunea prin care vom cere anularea hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii are un caracter imprescriptibil. Poţi să o faci oricând, nu este legată de vreun termen. Cererea trebuie să o adresezi instanţei care a pronunţat-o.
ULISE: Şi care instanţă m-a prohodit?
ADVOCATUS: Instanţa din acest oraş.
ULISE (foarte frământat): Dar mai este ceva foarte, foarte important…
ADVOCATUS: Ce anume?
ULISE: Mi-e greu să spun. Mi-e ruşine.
ADVOCATUS: Spuneţi fără nici o reţinere; avocatul este duhovnicul civil al clientului. Iar noi nu dăm canoane pentru îndreptarea păcătosului. Într-un fel însă, avocatul se aseamănă cu preotul. Ascultă spovedaniile clienţilor, iar pentru a-i apăra se îmbracă în negru, în doliu. De aceea am susţinut şi mai susţin că viaţa avocatului este o înmormântare continuă.
(ritos)
Dar să ştii că ducem secretele clienţilor noştri în mormânt.
Deci, poţi să-mi spui totul!
ULISE: Soţia mea, Penelopa, s-a recăsătorit chiar cu prietenul meu cel mai bun, Hierofantus. A fost singurul lucru din lume la care nu m-am gândit.
ADVOCATUS: Fireşte, te înţeleg. Dar cazul tău nu este singular. Câte divorţuri n-am avut eu cu situaţii din astea!
(Răsuflă cu greutate.)
Dar, aici, în cazul tău, situaţia se complică înfiorător.
ULISE (intrigat): Cum adică? Aici e simplu: el mi-a luat femeia!
ADVOCATUS (cercetând legea): Soţul rămas în viaţă nu are a-şi imputa vreo culpă când a încheiat cea de-a doua căsătorie…
Adică, Penelopa este fără culpă, este nevinovată…
ULISE: Nevinovată? Atunci şi Iuda e nevinovat… Dar cum se poate, domnule avocat, ca legea asta să fie atât de nedreaptă cu mine? Sunt soţul ei legitim, jurămintele noastre şi cununia în faţa altarului sunt nişte minciuni?
ADVOCATUS: Desigur, din punctul Dvs. de vedere, aveţi dreptate. Dar legea prevede că în cazul când soţul sau soţia unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceea, chiar dacă hotărârea declarativă de moarte este anulată, tot căsătoria cea nouă rămâne valabilă.
ULISE: Deci, cea de-a doua căsătorie contează mai mult decât prima?
ADVOCATUS: Da.
ULISE (neînţelegând): Dar, Doamne-Dumnezeule, privesc asta ca pe o mare nedreptate care mi se face. Adică, chiar în situaţia că hotărârea prin care am fost declarat mort este anulată – şi ea va fi anulată fără nici o îndoială, din moment ce trăiesc – totuşi, căsătoria Penelopei cu prietenul meu Hierofantus rămâne valabilă?
Răspundeţi, domnule avocat?
ADVOCATUS: Aici aveţi dreptate. Cred că aici legea are o mică mare meteahnă spre nefericirea soţilor declaraţi morţi, dar care au proasta inspiraţie să revină întregi şi nevătămaţi. Uite că la acest lucru nu m-am gândit.
ULISE: Aici legea este nedreaptă cu mine.
ADVOCATUS (deprimat): Atunci la ce bun să mai cerem anularea hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii Dvs. dacă nu sunteţi recunoscut drept soţ al Penelopei?
Ce situaţie bizară! Chiar dacă trăieşte, Ulise nu mai este considerat soţul Penelopei! Homer s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla una ca asta. Noroc că a murit.
ULISE: Mai mort chiar decât Homer sunt eu acum…
ADVOCATUS: Dragul meu prieten, nu te înfierbânta. Am fost şi eu tânăr, înţeleg foarte bine ce e pasiunea. Dar cazul tău este atât de rar încât legiuitorului nici nu i-a trecut prin cap că se pot întâmpla astfel de situaţii, deci nu i se poate imputa nici legiuitorului vreo culpă. Legea serveşte Statul, Raţiunea, Firescul. Nu ai încredere în Lege?
ULISE (strigă): Legea? Legea devine ucigaşe dacă nu a locuit în inima omenească. Unde locuieşte legea? În inima noastră sau în creierul nostru? Dar legea nescrisă a omeniei, a prieteniei?
ADVOCATUS: Te rog să mă asculţi. Legea trăieşte şi în inima noastră şi în creierul nostru. Ea s-a născut din puterea celor slabi, dar mai mulţi, împotriva celor mai puternici, dar mai puţini. Legea desparte binele de rău, după cum Cuvântul lui Dumnezeu a despărţit pământul de apă…
ULISE: Dar sărmana mea inimă îmi strigă neîncetat: Ai dreptate, ai dreptate… Legea a aruncat-o pe Penelopa mea în braţele unui alt bărbat. Dar aici în inima mea nu locuieşte nici o lege?
Mi-aş sfâşia pieptul să-mi scot inima şi să o arăt judecătorilor.
ADVOCATUS: Nu trebuie să judeci tocmai aşa.
ULISE (tragic acum): Mai bine să mă ştie lumea mort decât viu şi dezonorat.
Am să-mi pun capăt zilelor, domnule avocat!
(Scoate un pistol din buzunar şi îl propteşte de tâmplă.)
ADVOCATUS (sare la el şi îl dezarmează): Eşti nebun? Vrei să te sinucizi în cabinetul meu avocaţial? Să dau declaraţii peste declaraţii la poliţie? Pistolul rămâne la mine până ieşim din încurcătură.
(Introduce pistolul în seif.)
ULISE: Ce să mă fac, Doamne?
ADVOCATUS (se plimbă prin cabinet, frământat): Ah, ar mai fi o şansă. Una mică de tot. Dar ea există.
ULISE (se luminează la faţă): Care, domnule avocat?
ADVOCATUS: Soluţia menţinerii celei de-a doua căsătorii nu se aplică atunci când soţul recăsătorit ştia că soţul declarat mort este în viaţă.
ULISE (sare în sus de bucurie): Asta-i! Sunt salvat!
ADVOCATUS: Ce vrei să spui?
ULISE (cu ochii strălucind): I-am scris.
ADVOCATUS: Cui?
ULISE: Soţiei mele, Penelopa. I-am scris, i-am scris…
(Se opreşte brusc.)
Şi, totuşi… nu mi-a răspuns la nici o scrisoare…
(alb la faţă)
Dacă le-a distrus, înseamnă că nu mă mai iubeşte…
Înseamnă că nu mai vrea să audă de mine…
Înseamnă că totul s-a sfârşit…
ADVOCATUS (îl cuprinde de după umeri): Dimpotrivă. Dacă dovedim existenţa scrisorilor, cea de-a doua căsătorie se va desface şi, în acest caz, prima căsătorie este cea valabilă… Căsătoria ta…
(cu mare părere de rău)
Dar atunci… Penelopa este vinovată…
Deşi a ştiut că trăieşti, totuşi s-a recăsătorit…
ULISE: Am, am s-o ucid…



TABLOUL 13


(Camera Penelopei. Penelopa stă de vorbă cu Caliope. La intrarea lui Ulise, Caliope se face nevăzută. Ulise se îndreaptă cu paşi mari spre Penelopa.)

ULISE: De ce ai revenit în apartamentul nostru? Parcă altundeva ne-am întâlnit noi…
PENELOPA: Ulise…
ULISE: Nu vreau să mai aud nici un cuvânt.
PENELOPA: Este o mare neînţelegere la mijloc. Nu ţi-am greşit cu absolut nimic. După ce te-am văzut la Hierofantus, am fugit acasă… Nici nu m-a atins…
ULISE: Taci din gură. M-ai trădat cu prietenul meu cel mai bun.
PENELOPA: Nu te-am trădat, Ulise. Te-am aşteptat zece ani la rând, dar viaţa de zi cu zi stingea în jurul meu toate luminiţele de speranţă pe care le aprinsesem. Nu te-am uitat nici o clipă, ai trăit în mintea şi în inima mea, ca şi cum ai fi fost aici. Te-am iubit şi te iubesc şi acum. Dacă am greşit cu ceva, iartă-mă.
ULISE: Poate un om mort să te ierte?
PENELOPA: Mama a venit şi din prima zi în care s-a împlinit termenul de un an de la naufragiu a introdus acţiunea judecătorească de declarare a morţii tale…
Dar eu nu am crezut nici o clipă în moartea ta… De aceea, am respins pe toţi peţitorii care mi s-au perindat prin faţa ochilor.
ULISE: Cum ai reuşit acest lucru?
PENELOPA (încearcă să surâdă): Poate ai să râzi, dragul meu, dar dacă Penelopa din vechime îşi destrăma noaptea pânza pe care o ţesea ziua, eu ce m-am gândit să fac? Să mă înscriu la definitivat, să-mi iau toate gradele în învăţământ, să mă înscriu la doctorat…
(pleacă ochii în pământ)
Dar până la urmă am cedat… Prietenul tău Hierofantus m-a cerut în căsătorie… I-am spus că voi fi soţia lui după ce vom trece de ofiţerul de stare civilă şi de preotul de la biserica unde mă spovedesc…
ULISE: Ah, de ce am venit eu oare aici? Ce caut, eu, de fapt, aici? Sunt un străin. De ce nu fug?
PENELOPA: Unde să fugi, Ulise?
ULISE: Undeva, departe. Să mă întorc din nou pe mare. Să mă duc până în insula Ithaca să o găsesc pe adevărata Penelopă… Ar trebui ca noi, marinarii, să avem undeva în largul mării o insulă numai a noastră şi unde să nu mai vedem ticăloşia de pe continent…
PENELOPA: Nu mă simt o ticăloasă, ci doar o nenorocită de femeie. Iubită de doi bărbaţi, cei mai buni prieteni… Voi doi mă distrugeţi, tu şi Hierofantus… Sunteţi ca două pietre mari de moară care mă macină ca pe un bob de grâu…
Dar voi muri ca să puteţi trăi voi la fel ca înainte.
Eu am fost cea care a stricat marea voastră prietenie. Şi, probabil, în sinea voastră, nu mă iertaţi nici unul.
(sfârşită)
Poate că mama avea dreptate, săraca. Nu trebuia să vin aici pe malul mării. Aici pasiunile sunt periculoase, uneori mortale.
Marea inspiră sentimente ca nici un alt element cosmic. M-am hotărât. Nu am să mai stau în calea prieteniei voastre, Ulise… Am să dispar…
ULISE (îngrozit): Penelopa?
PENELOPA (cu o linişte stranie): Am să dispar şi pe urmă voi veţi uita totul. Marea voastră uriaşă va şterge micul meu desen pe nisip.
ULISE: Nu, Penelopa, nu. Dintre noi trei, numai unul trebuie să dispară. Cine este acela? Bineînţeles că eu, pentru că sunt mort din clipa naufragiului… Sau sunt doar un strigoi.
Am venit noaptea şi nu pot suporta lumina zilei ca orice strigoi…
(Trist, o priveşte drept în ochi.)
Îl iubeşti numai pe el, din moment ce mi-ai ars toate scrisorile…
PENELOPA (uluită): Ce scrisori?
ULISE: Scrisorile mele pe care ţi le-am expediat din atât de multe locuri în nădejdea că îmi vei răspunde şi că mă vei ierta… Pentru că am rătăcit prin Europa… Am muncit, voiam să fiu liber, dar în acelaşi timp îţi şi scriam… Poate chiar am vrut să-ţi pun la încercare dragostea. De care eram atât de sigur… Eu sunt cel vinovat, Penelopa… Trebuie să mă întorc repede.
PENELOPA: Mi-ai scris, dragul meu?
ULISE: Da, ţi-am scris. Lungi scrisori de dragoste, altădată însemnări ale călătoriei mele, maxime şi cugetări… chiar. Ţi-am trimis tot sufletul meu întins pe coala scrisorilor… Dar tu nu mi-ai răspuns la nici o scrisoare…
De ce, Penelopa? De ce?
PENELOPA: Dragul meu, jur pe mântuirea sufletului meu că nu ştiu despre ce fel de scrisori este vorba.
ULISE (neîncrezător): De ce te-aş crede oare? După câte am văzut eu pe lume şi după câte mi s-au făcut, să rupi în bucăţele nişte scrisori este foarte simplu.
PENELOPA (rugătoare): Jur că nu am primit nici o scrisoare de la tine, Ulise. Dacă aş fi primit, aş fi ştiut că eşti în viaţă şi totul s-ar fi schimbat…
(îi strânge mâinile) Ulise, tu mai ai sau nu încredere în Penelopa ta?
ULISE (după un moment de tăcere cât un veac): Am încredere mai multă decât îţi închipui tu.

(Cei doi se îmbrăţişează şi se sărută.)

TABLOUL 14

(Pe malul mării, în apropierea unui măslin bătrân, pom al păcii şi belşugului la vechii greci, Penelopa se plimbă braţ la braţ cu Ulise. În depărtare se desluşeşte silueta unui vapor alb la debarcader.)



PENELOPA (fericită): Acum poţi să-mi povesteşti pe-ndelete despre toate peregrinările tale. Te iert şi dacă ai trecut pe la vreo Circe. Astăzi sunt dispusă să iert totul, totul… Cu condiţia să-mi povesteşti…
ULISE (tuşeşte): Nu sunt un bun povestitor, draga mea.
PENELOPA: Vai, câtă modestie! Cum ai reuşit tu să mă vrăjeşti pe mine de am lăsat baltă pe ai mei şi am venit aici? Prin cuvânt. Ţi-am descoperit şi un caiet de poezii, bine ascuns, n-am ce zice.
ULISE: În scrisorile care nu ţi-au mai ajuns am povestit de-a fir în păr totul. E o adevărată carte de călătorie. Am fost şi în insula Lesbos, supranumită “grădina Egeii”. Am cules măsline, am băut “ouzo” şi am scris un sonet intitulat “Odă măslinului”. Am văzut acolo milioane de măslini. Unii dintre ei foarte bătrâni, de pe vreme Cruciadelor.
PENELOPA: Vreau să-mi reciţi acest sonet sub măslinul de colo.
ULISE: Dacă-mi mai aduc aminte.
(Se adăposteşte de razele soarelui sub bătrânul măslin.)
PENELOPA: Uite, nu-ţi dau un măr ca păcătoasa de Eva, ci îţi dau o măslină.
(Rupe o măslină din pom şi i-o dă lui Ulise care o mănâncă.)
ULISE: În insula Lesbos se prepară cel mai bun ulei de măsline din lume.
PENELOPA: Te ascult, dragul meu.
ULISE (închide ochii, recită inspirat):

Odă măslinului

Măslinu-i sfânt ca trupul unui om,
El creşte chiar mai greu: e viţă-aleasă,
Din lemnu-i nu se face pat acasă
Pentru plăceri. Olivul nu-i un pom

Ca-oricare altul. E-al Helladei dom;
Pallas-Athena-l scutură pe masă,
E aur, fruct, ulei şi leac, melasă,
E primul şi e ultim axiom.
El suie-n munte, ori pogoară-n mare
Şi tânăr şi contemporan cu Christ,
Cu umilinţă, dragoste, onoare

A ascultat spovada Celui Trist,
Cu nimeni nu mai are asemănare
Această verde candelă din şist.

PENELOPA (îi sare în braţe): Felicitări, iubitul meu! Ai scris un sonet extraordinar.
ULISE: Am devenit în ultimii ani un om devorat de patima lecturii şi de sacra nebunie a scrisului. Închipuie-ţi că am scris şi o piesă de teatru.
PENELOPA: Şi cum se numeşte această piesă?
ULISE: Este o piesă scrisă special pentru tine. O piesă despre Penelopa. Dar s-a pierdut. Piesa era în ultima scrisoare pe care ţi-am trimis-o. Îţi place titlul ăsta: “Ce-am păţit cu Penelopa”
PENELOPA: Da.
ULISE: Decorul este reprezentat chiar de camera noastră obişnuită. O corăbioară cu pânze albe este aşezată pe masă. Eu mă plimb destul de nervos pentru că întârzii de la piaţă şi eu trebuie să plec în cursă lungă. Se aude soneria, eu mă reped să deschid uşa şi rostesc prima replică: “În sfârşit, soseşte a mea Penelopă de la piaţă!”
PENELOPA: Şi intru eu cu cumpărăturile de la piaţă?
(Îşi face apariţia Hierofantus, îmbrăcat în costum alb.)

HIEROFANTUS: Nu. Intru eu şi zic “Bună ziua, prietene!” Tu Penelopa intri mai târziu în piesă. Şi în viaţa noastră.
(Rămâne tăcut o clipă.)
PENELOPA: Ţi-ai îmbrăcat costumul alb de căpitan de vas?
HIEROFANTUS: Da. Acum este rândul meu să plec în cursă lungă. Mi-a venit şi mie rândul, în sfârşit.
(Îşi potriveşte mai bine cascheta albă.)
Ce întâmplare, Doamne, ce întâmplare…
În apropierea acestui loc, acum câteva zile, am cerut mâna unei femei…
PENELOPA: Femeia aceea eram eu.
HIEROFANTUS: Şi ultimul şi cel mai fericit peţitor eram eu…
ULISE: Dar nu aţi apucat să vă bucuraţi că a apărut strigoiul. Strigoiul eram eu…
HIEROFANTUS: Da, dragul meu prieten. Ai apărut ca un strigoi. Dar numai pentru Penelopa. Şi pentru restul lumii. Pentru mine tu nu erai un strigoi…
(Îngenunchează în faţa lui Ulise.)
Te rog, din toată inima să mă ierţi, Ulise.
ULISE: De ce să te iert? Şi eu, în locul tău, aş fi cerut mâna unei femei frumoase.
HIEROFANTUS: Da, dar eu am ştiut un lucru pe care nu l-a cunoscut nimeni.
PENELOPA: Ce ştiai tu, Hierofantus?
HIEROFANTUS: Eu ştiam că Ulise… trăieşte.
PENELOPA: De unde ştiai tu asta?
(Hierofantus scoate din buzunarele de la piept şi de la haină un maldăr de scrisori.)
HIEROFANTUS: Din aceste scrisori am ştiut că Ulise trăieşte. Dar prin cineva sus-pus am reuşit să opresc toate aceste scrisori la mine şi nici una nu a mai ajuns la destinaţie.
ULISE (îl ridică): Ce-ai făcut, dragul meu prieten?
HIEROFANTUS (cu lacrimi în ochi): Prima dată am crezut că ai dispărut în acel naufragiu. Toată lumea a crezut în afară de Penelopa. Intuiţia femeii care iubeşte nemăsurat.
(Îşi cuprinde capul în mâini.)
Prima dată am suferit atroce la auzul veştii despre naufragiu. Dar apoi, încetul cu încetul, am început să mă bucur în sinea mea. Penelopa rămăsese singură şi eu o iubeam de multă vreme în cel mai mare secret. Voiam ca Penelopa să rămână a mea, numai a mea. Şi dintr-o dată… a sosit scrisoarea ta. Mi-a dat-o poştaşul la căpitănia portului, ştia că suntem prieteni, m-a rugat să i-o dau Penelopei ca să-l scutesc de un drum.
(zdrobit)
L-am scutit pe poştaş de toate drumurile… Am oprit eu toate scrisorile la mine.
Ultima scrisoare e cea mai voluminoasă. O am aici.
(Descuie o elegantă geantă diplomat de unde ia un plic mare, alb, destul de gros.)
ULISE (se repede la plic şi scoate manuscrisul): Piesa mea de teatru.
HIEROFANTUS: Da, piesa ta de teatru. Ţi-am citit-o de la prima şi până la ultima replică. Titlul, deşi simplu, mi se pare potrivit: “Ce-am păţit cu Penelopa”. O piesă despre o femeie care iubeşte nemăsurat şi a cărei aşteptare şi credinţă e răsplătită. O piesă despre un personaj vechi şi, totuşi, nou…
PENELOPA: Hierofantus, vasul tău de cursă lungă te aşteaptă lângă ţărm.
HIEROFANTUS (ca trezit din vis): Da, da… Mă aşteaptă o cursă lungă, dragi prieteni. Nemaipomenit de lungă…
(Se depărtează de ei, scoate din aceeaşi elegantă servietă diplomat un pistol, ia poziţie regulamentară de “drepţi” ca un militar şi se împuşcă în inimă.)
PENELOPA (îngrozită): Hierofantus…
ULISE (se repede să-l ia în braţe înainte de a cădea): Prietene… Ce ai făcut?
HIEROFANTUS: Am modificat eu finalul piesei, dragul meu prieten…
(mai are puterea de a zâmbi)
Nu pretind nici un drept de autor. Aşa am crezut eu de cuviinţă… Oricât de dură ar fi viaţa, ea nu poate distruge marile mituri… Nu a putut distruge nici mitul Penelopei…
Adio, prietene…
(Moare în braţele lui Ulise.)

TABLOUL 15

(Cabinetul avocaţial. În lipsă de clientelă, Advocatus aranjează faldurile statuii Zeiţei Justiţiei. Intră Ulise.)

ULISE: Bună ziua.
ADVOCATUS: Bună ziua.
ULISE (examinându-l pe avocat cu uimire): Deranjez?
ADVOCATUS (aranjând mai bine tridentul): De loc. Poftiţi, domnule căpitan. Luaţi loc.
(Ulise se aşază.)
ULISE: Mulţumesc maestre.
ADVOCATUS: Cu ce vă pot fi de folos?
ULISE: Cu nimic. Am venit doar să mi-l returnaţi.
ADVOCATUS: Ce?
(După o pauză.)
Onorariul?!
ULISE (surâde): Nu.
ADVOCATUS (răsuflă uşurat): Atunci?
ULISE: Să-mi returnaţi ce-mi aparţine.
ADVOCATUS (desface larg mâinile): Ce anume?
ULISE: Pistolul. Am venit să îmi înapoiaţi pistolul.

(În aceeaşi clipă, din mâna statuii Zeiţiei Justiţiei cade tridentul pe podea.)

ADVOCATUS: Ah, da, acum mi-am adus aminte…

(În spatele avocatului, statuia Zeiţei Justiţiei prinde viaţă. Ea se apleacă şi ridică din nou tridentul căzut pe podea.)

ULISE (speriat): A… ce se întâmplă aici?!? A înviat Zeiţa Justiţiei? Sau numai mi se năzăreşte mie. După câte mi s-au întâmplat… Nici n-ar fi de mirare…
ADVOCATUS (dă din mână): Aş! Cine să mai descopere un dram de răbdare la tineretul de azi. Un dram de răbdare, am spus, mai preţios decât aurul… Nu veţi găsi niciodată, domnule lup de mare… Ar trebui să-i învăţaţi voi, lupii de mare, pe tineri, ce înseamnă răbdarea… Să stai la timonă ore întregi cu privirea în larg, atent…
ULISE: Totuşi, nu pricep ce se întâmplă aici… Zeiţa Justiţiei s-a mişcat din nou… Explicaţi-mi de ce…
ADVOCATUS (concesiv): Bine, am să vă explic. Avocata mea stagiară a avut năstruşnica idee să se îmbrace chiar ea în toga Zeiţei Justiţiei.
ULISE: De ce?
ADVOCATUS (cu simplitate): Ca să atragem clientela. În avocatură concurenţa este groaznică, domnule căpitan. Iar noi, avocaţii ne sfâşiem între noi la bară, nu ştim să ne apărăm interesele de breaslă… Cum fac, de pildă, notarii. Care şi-au făcut o castă mai de nepătruns ca o cazemată şi în care nu intră decât odraslele notarilor. Ba mai mult au adoptat un statut intern care nu admite ca biroul unui notar să se găsească la mai puţin de 50 de metri de al altui notar… Iar noi, avocaţii, stăm încălecaţi unii peste alţii… Înainte vreme, în oraşul nostru nu găseai nici 30 de avocaţi… Acum sunt peste 300 de avocaţi, iar Sorbonica din oraşul nostru ca şi alte Sorbonici din alte oraşe ale ţării produc zi şi noapte avocaţi şi doctori în drept… După câţi avocaţi şi doctori în drept are ţara asta, ar trebui să fie cea mai dreaptă ţară din lume…
ULISE: Dar nu este aşa…
ADVOCATUS: Bineînţeles că nu este aşa. Chinezii spuneau că un imperiu nu poate fi condus, decât având puţine legi. La noi, democraţia a crescut înfiorător producţia de legi pe cap de locuitor… În loc de producţie de bunuri materiale, de oţel, de cărbune, de aur, de argint, de cereale, de petrol ori de gaze, avem producţie mare de legi, decrete, hotărâri, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului… Suntem cu toţii într-o stare continuă de urgenţă şi care credem că se rezolvă dacă mărim producţia de ordonanţe de urgenţă…
La aşa mare producţie de acte normative, de directive şi de circulare, nu-i de mirare că toată lumea se pricepe să facă dreptate şi drept. Avocaţii adevăraţi, de profesie, monştrii sacri, sunt concuraţi cu nemiluita de noile valuri migratoare ieşite din pustia universităţilor care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie… Iar avocatură clandestină fac şi judecătorii, procurorii, jurisconsulţii, grefierele, poliţiştii, profesorii de la universităţile juridice, arhivarii de la instanţe, uneori chiar şi portarii şi femeile de serviciu… Personal, am surprins-o pe femeia de serviciu de la judecătorie dictând o acţiune în divorţ unei biete femei de la ţară… În aceste condiţii de concurenţă avocaţială acerbă şi extremă am trecut şi eu la o măsură extremă: am scos-o la luptă pe însăşi Zeiţa Justiţiei… Suntem sau nu în Europa?
ULISE: Suntem.
ADVOCATUS: Ai fost la Paris?
ULISE: Încă nu.
ADVOCATUS: Când vei vizita Parisul şi sunt sigur că o vei face, să te duci în faţă la Musée d’Orsay sau în faţă la Luvru. Vei vedea acolo o statuie de faraon. Prima dată te duce gândul că organizatorii au scos lângă trotuar o statuie de faraon, prolog inedit şi invitaţie la minunile ce le vei vedea în muzeu. Dacă stai la coadă şi priveşti atent statuia vei observa cum statuia clipeşte din ochi. Crezi că ai o nălucire, priveşti mai atent, te consulţi cu vecinul de alături. Apoi iar observi cum clipeşte. Un vizitator din faţa ta aruncă o monedă de jumătate de euro sau de un euro în pălăria aflată cu gura în sus înaintea soclului statuii. Şi, deodată, vezi cu uimire cum statuia se înclină cu încetineală într-o plecăciune tăcută şi parcă majestuoasă. Un fel de cerşit imperial sau regal, pentru că statuia nu ţipă, nu plânge, nu cere de mâncare. Impresionaţi de această atitudine, vizitatorii aflaţi la coadă la muzeu îşi desfac pungile. Şi dacă la Paris în faţa Muzeului Louvre şi pe Quai d’Orsay un faraon din vremuri apuse a ajuns să cucerească cu o imperială dignitate, de ce la noi nu ar putea face acelaşi lucru o avocată stagiară înfăşurată în toga Zeiţei Justiţiei? Dacă la Paris, un faraon a ajuns să cerşească, de ce la noi nu ar putea face acest lucru o slujitoare a dreptăţii? Am exagerat însă apropierea între faraonul de la Paris şi Zeiţa Justiţiei din oraşul nostru. Aici Zeiţa Justiţiei stă în faţa biroului meu avocaţial, fără să primească un ban, Doamne fereşte! Dar trecătorii vin în mare număr să o admire şi mulţi dintre ei trec pragul acestui birou avocaţial, devenindu-mi clienţi. Este de fapt o reclamă mai neobişnuită şi care îmi aduce clientelă. Simplu.
Stagiare mea îşi face datoria. Numai că nu este egalitate între sexe: ea din când în când mai scutură din ancoră ori din trident ori îşi pune monoclul pe celălalt ochi, piratereşte, dar eu trebuie să duc procesele până la capăt.
ULISE: Îmi veţi duce până la capăt şi procesul meu?
ADVOCATUS: Ce proces? Ce vi s-a mai năzărit? Nu aţi venit după pistol? Să ştiţi că nu am să vi-l dau. Dintr-un motiv lesne de aflat. Abia aţi îngropat un prieten, sunteţi încă într-o fază critică.
ULISE: Maestre, vă rog să-mi răspundeţi la următoarea întrebare. Bineînţeles, plătesc consultaţia.

(Zeiţa Justiţiei scutură ancora şi agită în aer tridentul.)

ADVOCATUS (spre statuia Zeiţei Justiţiei): Te rog să faci linişte. Cum auzi de bani, cum zornăi din fiare. Fă bine şi ascultă-l pe maestrul tău când dă o consultaţie.
ULISE: Maestre, aş dori ca această consultaţie să se desfăşoare în condiţii de cea mai strictă discreţie. Nu trebuie să audă nici măcar Zeiţa Justiţiei.
ADVOCATUS: Am înţeles. Zeiţă, ieşi afară!

(Zeiţa Justiţiei face o mutră bosumflată. Iese afară, târând după ea ancora şi tridentul.)
ULISE: Maestre, acum pot să vă întreb în linişte şi între patru ochi: care este acum starea mea civilă. Mort, viu, căsătorit ori necăsătorit.
ADVOCATUS: Deşi eşti viu, după acte eşti încă mort.
ULISE: Şi cum aş putea să înviez?
ADVOCATUS (cu importanţă): Numai printr-un proces.
ULISE (oftează): Altfel, nu se poate?
ADVOCATUS: Nu. Dar n-avea nici o grijă. Eu te-am omorât la primul termen de judecată, tot eu am să te înviu, dar în alt proces, şi tot la primul termen de judecată.
ULISE: Să dea Dumnezeu, maestre. Dar vreau cât mai repede.
ADVOCATUS: Urgenţa la avocat se plăteşte. Ca la autorităţile de stat.
ULISE: Plătesc oricât, numai să nu mai fiu mort. M-aţi înţeles?
ADVOCATUS: Chiar astăzi am s-o chem pe Zeiţa Justiţiei de afară să o pună la calculator şi să-i dictez acţiunea de constatare a faptului că sunteţi în viaţă. Nu veţi mai fi un om mort, ci un om viu. Datorită mie.
ULISE: Am înţeles, maestre. Dar cum rămâne cu mine dacă o să mă înviaţi din morţi. O să fiu căsătorit sau necăsătorit?
ADVOCATUS: Soluţia de a menţine cea de-a doua căsătorie a Penelopei nu se mai aplică atunci când soţul recăsătorit ştia că soţul declarat mort este în viaţă.
ULISE: Prietenul meu, Hierofantus, ştia că eu sunt în viaţă. Că am scris Penelopei mele.
ADVOCATUS: Dar prietenul tău, Hierofantus, s-a sinucis. Un mort nu mai poate depune mărturie. Nu mai poate să spună că ai trimis scrisori Penelopei.
ULISE: Şi atunci?
ADVOCATUS: Căsătoria lui cu Penelopa tot nu s-a desfăcut prin hotărâre judecătorească.
ULISE: Iar eu, maestre, am rămas tot pe dinafară. Unde-mi este pistolul?

(Se repede cu furia unui taur spre seif, dar Advocatus îl opreşte. Cei doi se luptă în mijlocul cabinetului avocaţial şi în vacarmul strigătelor intră Zeiţa Justiţiei care ia apărarea maestrului ei.)

ADVOCATUS: Vă rog să vă reveniţi în fire, domnule căpitan!
ULISE: Lăsaţi-mă să-mi iau pistolul! Vreau să mă duc după prietenul meu Hierofantus. Decât pe lumea asta, mai bine pe lumea cealaltă. Prietene Hierofantus! Aşteaptă-mă! Îţi urmez!

(Advocatus şi Zeiţa Justiţiei îl imobilizează în cele din urmă şi îl aşează pe scaun)

ADVOCATUS (cu vocea întretăiată de efort): Vă rog să vă liniştiţi. Vreţi ca să chem poliţia? Frumos ne-ar mai sta amândurora!

(către Zeiţa Justiţiei)
Domnişoară, consultaţia nu s-a încheiat încă.
(Zeiţa Justiţiei iese.)
ULISE: Ce să mă fac, maestre? Aţi avut mare dreptate: sunt şi acum un om mort din punct de vedere juridic. Mai lipseşte să fiu mort şi din punct de vedere fizic sau fiziologic, spuneţi cum doriţi.
(cu ochii goi)
Ulise nu mai există… Decât, poate, în cărţi… Şi acelea uitate… Mai ales, acum, în zilele de azi, când aproape nimeni nu mai citeşte ca altădată…
ADVOCATUS (se şterge cu batista de sudoarea de pe frunte): Evrika! Iată soluţia miraculoasă juridică: Penelopa este şi rămâne deocamdată văduvă după bărbatul ei de-al doilea… Dumneavoastră care sunteţi primul ei bărbat şi soţ iubitor aţi căpătat statutul invidiat de june prim, becher, fecior tomnatic, ziceţi cum vreţi Dumneavoastră!
Cel mai important lucru este acela că puteţi să o cereţi din nou pe Penelopa în căsătorie!
ULISE: Cum?!?
ADVOCATUS: Nu înţelegeţi?!?
După canoanele dreptului civil şi dreptului familiei Penelopa este soţie supravieţuitoare…
ULISE: Cum adică, supravieţuitoare? Nu ea a supravieţuit naufragiului, ei eu…
ADVOCATUS: Aşa se spune unei soţii după ce îi moare soţul… Că a supravieţuit în căsnicie…
ULISE: Aaa…
ADVOCATUS: Păi da… Şi, de obicei, în foarte mare procent, soţiile supravieţuiesc în căsătorii, nu soţii… Aţi observat acest lucru, domnule căpitan de cursă lungă? Şi căsătoria este o cursă lungă… Poate cea mai lungă… Şi câţi nu se gândesc să se termine cât mai repede…
ULISE: Să revenim la oile noastre, maestre.
ADVOCATUS: Da, la oile, la… căsătoriile noastre…
Deci, Penelopa este soţie supravieţuitoare după decesul fostului ei soţ…
ULISE: Dar şi eu am fost fostul ei soţ… Şi nu am decedat…
ADVOCATUS: Dar în acte sunteţi decedat, domnule…
Aţi fost… Ce-aţi fost? Aţi fost… fostul ei soţ, dar actualmente nu mai sunteţi…
Dar trebuie să fiţi din nou.
M-aţi înţeles acum? Trebuie să o cereţi din nou în căsătorie…
ULISE: Deci, o să mă însor încă o dată cu Penelopa? Deşi nu am divorţat de ea?!?
ADVOCATUS (începe să-şi iasă din sărite): Da, domnule căpitan de cursă lungă pentru că mama Penelopei, doamna judecător Errata v-a omorât la primul termen de judecată…
(tuşeşte încurcat)
Cu ajutorul meu, desigur…
ULISE (sare dintr-o dată în picioare): Unde mi-e pistolul? Daţi-mi pistolul! Îmi fac singur dreptate: îmi trag un glonte în căpăţână!

(Se repede din nou spre seif, dar din nou i se opune Advocatus căruia i se alătură şi Zeiţa Justiţiei care revine în fuga cea mai mare de afară; zvârlind cât colo monoclul, ancora şi tridentul ca să îl ajute din nou pe maestrul aflat la ora de consultaţie cu unul dintre clienţii săi.)

EPILOG

(Ulise se plimbă cu mâinile la spate de-a lungul şi de-a latul scenei.)


ULISE: După ce am plătit o groază de bani Zeiţei Justiţiei care a început primul ei proces chiar cu mine, debutând cu mare succes în avocatură întrucât a reuşit să mă învie chiar la primul termen de judecată, fiind evident că sunt viu şi nu mort, am obţinut, în sfârşit, dezlegare la însurătoare. Aşa că m-am prezentat cu un imens buchet de flori şi cu o capodoperă de inel să o cer din nou în căsătorie pe fosta mea soţie Penelopa…

(Ulise se îndreaptă spre un colţ al scenei unde se vede Penelopa, adâncită în lectură.)
Far strălucitor al corăbiei mele! Îngăduie-mi în aceste solemne şi atât de mult aşteptate clipe să te întrerupt din nobila ta preocupare şi iartă-mă pentru îndrăzneala nechibzuită de a te întreba: doreşti să fii soţia mea?
PENELOPA: (citeşte mai departe, concentrată): Hm!
ULISE: (face o plecăciune adâncă): Accepţi de bună voie şi nesilită de nimeni să-mi fii soţie de acum şi până la sfârşitul zilelor noastre?
PENELOPA: (ridică încet capul): Ce-ai zis?
ULISE: (tuşeşte încurcat): Vrei… vrei să… te măriţi… cu mine?
PENELOPA: De măritiş îmi arde mie acum… Cu examenele astea…
ULISE: Nu am înţeles ce ai spus, draga mea…Vrei să repeţi?
PENELOPA: Da.
ULISE: Ce “da”?
PENELOPA: Păi, nu ai făcut o cerere în căsătorie?
ULISE: Ba da.
PENELOPA: Şi nu mie mi-ai adresat această cerere?
ULISE: Ba da.
PENELOPA: Am să-ţi răspund diseară la telefonul mobil printr-un SMS dacă accept această cerere în căsătorie sau nu. Acum sunt ocupată. (Se adânceşte iar în lectură.)
(Ulise reapare în mijlocul scenei.)
ULISE: Şi, uite aşa, am fost nevoit să aştept până seara nemişcat lângă telefonul meu mobil. Nu l-am pierdut o clipă din ochi, am urmărit telefonul mai abitir decât un barometru aflat pe bordul vasului meu. Va fi furtună sau vreme frumoasă? În fine, a venit semnalul de SMS pe telefon şi… am citit mesajul pe micul ecran al telefonului meu mobil… Ce-mi scria Penelopa? “Sunt de acord, dar cu o singură condiţie. Vino la orele 14 (când iau o pauză la sala de lectură de la biblioteca din oraş) pentru a ţi-o dezvălui personal”.
M-am dus glonţ la ora indicată la bibliotecă. În faţa ei mă aştepta draga mea, eterna mea Penelopa.
ULISE: Dragostea mea, sunt atât de fericit că ai acceptat să-mi devii soţie. Dar faptul că ai pus o condiţie în calea fericirii mele mă nelinişteşte enorm. Despre ce condiţie este vorba?
PENELOPA: (cu un vraf de cărţi în braţe): Mă voi căsători cu tine, dar trebuie să mai aştepţi până îmi iau doctoratul. După doctorat, sunt a ta.
ULISE: (interzis): Dar…
PENELOPA: (cu un aer aproape doctoral): Secolul douăzeci şi unu este secolul care va oferi surprize în ancestralul raport existent între bărbat şi femeie, între “animus” şi “anima”.
ULISE: (perplex): Ce-ai spus, draga mea?
PENELOPA: (ex cathedra): Anima este elementul complementar feminin din inconştientul bărbatului. Animus este elementul complementar masculin din inconştientul femeii. Prima experienţă a bărbatului în ceea ce priveşte femeia, începe cu mama sa: această experienţă are caracter profund subiectiv, în sensul că imaginea mamei, aşa cum se constituie ea în copil, nu este o imagine preformată, ci se formează în măsura în care copilul simte personajul matern, astfel, încât imaginea maternă devine semnificativă şi dinamică prin capacitatea ei de a produce imaginea femeii – anima. Ulterior, când bărbatul alege ca obiect al iubirii o femeie anume, această alegere poate avea la origine, tendinţa pe care o resimte bărbatul de a găsi şi a lua în stăpânire e x a c t acea femeie care corespunde feminităţii lui inconştiente; deci el va alege o parteneră în care să proiecteze (şi care să primească uşor această proiecţie) elementul feminin al inconştientului său…
Aşadar, ştii care-i necazul?
ULISE: (excedat de discursul Penelopei): Nu, dragostea mea…
PENELOPA: “Necazul vine din aceea că bărbatul caută Femeia (cu F mare) în t o a t e femeile, iar femeia încearcă să găsească toţi bărbaţii într-unul singur”. Asta a spus-o R. Cahen. Sărmanele de noi, femeile, Sărmana de mine, Penelopa. Dar un lucru îţi repet: nu mă mărit cu tine decât după ce îmi dau doctoratul… (iese)
ULISE: (neputincios, către spectatori): Şi, uite, aşa, am păţit eu cu Penelopa mea…
A trebuit să mai aştept câţiva ani buni până când şi-a dat doctoratul… cumplita modă a doctoratelor care a cuprins acum ţara aceasta… Nu este suficientă acum o diplomă universitară, mai trebuie şi un doctorat pe deasupra… geme ţara noastră de doctori, iar poporul este tot bolnav şi părăsit…
(răsuflă adânc)
Când te gândeşti cum s-a mai schimbat lumea…
Păi, pe vremea mea, a lui Ulise cel vechi, nu aveau voie să voteze sclavii, actorii şi femeile…
Sclavii, pentru că erau “unelte vorbitoare”, actorii fiindcă erau comedianţi şi neserioşi şi femeile pentru că aveau “levitas animi” – uşurătate sufletească, azi erau de-o părere, mâine de altă părere…
Acum însă femeile secolului ics ics unu îşi dau doctorate, mâine vor conduce lumea, începe epoca matriarhatului… s-a sfârşit cu noi, cu bărbaţii…

(Muzică sugerând trecerea timpului cu Penelopa citind cărţi, conspectând dicţionare şi enciclopedii şi, în final, din înalturi coboară deus ex machina o tocă pătrată academică doctorală pe care Penelopa şi-o pune pe cap. Astfel ea păşeşte acum braţ la braţ cu Ulise care-i oferă buchetul de flori de mireasă.)

ULISE: Ghiciţi cine au fost naşii noştri? Advocatus Excentricus care s-a căsătorit, în cele din urmă cu Zeiţa Justiţiei…


(Apar şi naşii: avocatul, radios, braţ la braţ cu stagiara sa îmbrăcată în veşmintele Zeiţei Justiţiei cu monoclul fioros, tridentul ascuţit şi greaua ancoră de rigoare, în sunetele muzicale ale marşului nupţial).

(Apare din nou Ulise cu o bonetă de bucătar pe cap, cu un polonic în mână şi ţinând cu cealaltă mână un copil la piept.)

ULISE: Închipuiţi-vă, dragi spectatori că, după nouă luni de zile, Penelopa mi-a dăruit o mândreţe de fecior. Numele lui este Ulise, iar prenumele tot Ulise, pentru că Ulise este un personaj care nu trebuie să moară. Şi pentru că Penelopa mea lucra din greu şi se pregătea pentru un nou doctorat la o altă disciplină, eu Ulise, bătrânul lup de mare, am fost nevoit să-mi iau concediu de… paternitate ca să-mi pot creşte, educa şi îngriji copilul. (aruncă polonicul din mână şi înalţă copilul deasupra capului)
Numele copilului meu, după cum v-am mai spus este Ulise, prenumele tot Ulise, dar nu are să spună nepoţilor dumneavoastră de două ori povestea cu Penelopa lui, decât o singură dată… Pentru că în mod sigur copilul meu va avea şi el Penelopa lui cu care va avea o păţanie aşa cum am avut şi eu cu Penelopa mea… Dar această poveste noi nu o vom cunoaşte… O vor şti însă, în mod sigur, nepoţii dumneavoastră, dragi spectatori… (tuşind încurcat) Acum, vă rog să mă iertaţi, mă duc să-i schimb scutecele…
(Ulise iese în grabă)





CADE CORTINA